marți, 17 noiembrie 2015

Două dezvoltări personale la preţ de una

Pentru că am citit la scurt timp una după alta o carte despre negociere şi una despre cum să-ţi găseşti menirea profesională, am să le prezint pe amândouă aici. 

După cum spune rugăciunea "serenităţii", unele lucruri pot fi schimbate şi îţi trebuie curaj pentru asta, iar altele trebuie acceptate pentru că nu pot fi schimbate. Îţi trebuie destulă înţelepciune ca să distingi între cele două; din păcate, prea mulţi oameni acceptă lucrurile aşa cum sunt, crezând că sunt de neschimbat, când nu e cazul. 

Aceste alegeri personale de tipul "nu am ce face, trebuie să mă conformez" se reflectă în timp la nivelul societăţii. De exemplu, eu nu pot lupta singu(ă) împotriva corupţiei. Trebuie să dau şi eu mită ca să mă descurc în viaţă, cu toate că nu vreau asta - deja plătesc taxe. Aproape toţi gândim aşa, dar ne complacem cu ideea "aşa e sistemul". De fapt, puţine lucruri sunt imposibile; nu poţi să încalci legile fizicii, dar istoria e plină de cazuri în care au fost înlăturate reguli nedrepte.

Să organizezi o revoluţie e un lucru destul de complex, dar până acolo poţi face lucruri mai mici, pentru tine sau pentru alţii (cauzele pot fi individuale sau comunitare, poţi lupta şi pentru drepturile animalelor etc). Schimbarea este ori radicală ori cu paşi mărunţi. Foarte des, nici nu e vorba de îmbunătăţire, ci de a acţiona atunci când lucrurile par să se înrăutăţească. Cu alte cuvinte, poţi să negociezi o situaţie mai bună / mai puţin proastă sau poţi să renunţi la orice compromis.

Am să încep cu negocierea, "Getting (More of) What You Want: How the Secrets of Economics and Psychology Can Help You Negotiate Anything, in Business and in Life" de Margaret A. Neale şi Thomas Z. Lys. Aşa cum spun şi autorii, nu este indicat să negociezi orice. Şi oricum, dacă am şti cu toţii aceste "secrete", e ca şi cum nu le-ar şti nimeni. Dar poţi să extragi câteva învăţaminte care să fie în avanatajul tău, iar asta nu înseamnă că e în dezavantajul oamenilor cu care negociezi.

Să luăm un exemplu: eşti la o tarabă unde se vând haine, în cadrul unui târg. Îţi place o bluză, dar ţi se pare prea mare preţul. Nici nu iei în considerare să negociezi, pentru că te gândeşti ce ar răspunde vânzătorul: "dacă reduc preţul pentru tine, ar trebui să reduc pentru toată lumea şi atunci unde ajungem?". De fapt, vânzătorului îi e mai bine cu marfa vândută la un profit mai mic decât cu marfa nevândută. Dar dacă nu este el patronul, nu poate decide; tu poţi doar să încerci.

Dar de ce alegem să nici nu încercăm să negociem, în general? Dincolo de o eventuală timiditate, în cultura noastră nu e la fel de comun să negociezi tot timpul, cum ar fi la arabi spre exemplu. Mă refer la cultura recentă, care este influenţată de modelul occidental. Da, ar fi cam mare coada la supermarket dacă fiecare şi-ar negocia produsele din coş. Pe vremea când eram influenţaţi mai mult de orientali (turci şi greci din Imperiul Otoman), lucrurile stăteau altfel.

Se spune că fanarioţii ar fi introdus practica corupţiei în ţările române. Poate de asta, în prezent negocierea e asociată cu ceva greşit, ruşinos. De parcă să-ţi negociezi salariul ar fi echivalentul unui cadou pe care îl faci unui demnitar, ca să obţii foloase nemeritate. De fapt, unii oameni sunt convinşi că li se oferă maximul posibil şi că ar fi o dovadă de nesimţire din partea lor să ceară mai mult.

Teama aceasta că îşi vor strica reputaţia punând cealaltă persoană într-o poziţie proastă îi face pe mulţi să evite negocierea. Dar dacă vezi pe cineva care pare să aibă mai mult succes decât tine, deşi aţi pornit de la acelaşi nivel şi sunteţi la fel de buni, nu e neapărat un caz de nedreptate. Poţi să-ţi pui problema că acea persoană a negociat mai bine sau pur şi simplu că a negociat.

Să zicem că nu vrei să negociezi, oricât de convingătoare ar fi o carte despre beneficiile negocierii. În caz că vrei să faci cu totul altceva în viaţă şi totuşi nu ştii ce, ai putea să citeşti "Find Your Thing: How to discover what you do best, own it and get known for it" de Lucy Whittington. Este o carte ce se adresează mai ales angajaţilor care s-au săturat de jobul lor şi vor să-şi pornească o afacere, dar nu numai atât, ci şi să devină celebri.

Dacă nu eşti tipul morocănos de felul tău, dar la serviciu eşti aşa mereu, acesta poate fi un lucru bun. În mod paradoxal, când eşti într-o situaţie ambiguă de genul "nu e minunat, dar e ok", este mai rău, pentru că probabil vei rămâne într-un loc călduţ - zona de confort. Dacă în schimb eşti ursuz la serviciu, asta te împinge către o schimbare. Totuşi, ţi-e teamă că orice ai face, în final tot aşa vei ajunge sau chiar într-o situaţie mai proastă.

Deci, cum găseşti acel ceva pe care trebuie să-l faci în viaţă, astfel încât să te bucuri de munca ta? Sunt două căi principale, conform autoarei: să te gândeşti la ce faci cu uşurinţă sau la ce te enervează. Prima cale e destul de intuitivă. Unor persoane le e greu şi altora le e uşor să facă acelaşi lucru. Din păcate, unii îşi aleg profesii care nu se potrivesc cu abilităţile lor şi apoi îi chinuie şi pe alţii din cauza asta.

A doua cale e mai interesantă: dacă nu e nimic care să-ţi placă în mod special, trebuie să găseşti ceva care te enervează atât de mult încât să fii dispus să spui "am să repar eu asta, am să le arăt cum se face". Un exemplu foarte bun este politica: toţi suntem dezamăgiţi de politicieni şi din cauza asta nu ne implicăm, Dar unii dintre noi ar fi buni politicieni şi prin buni nu vreau să spun machiavellici. Un bun politician are abilităţi de negociere, deci vezi mai sus.

Revenind, dacă citeşti asta şi te gândeşti că nu e aşa uşor, pentru că unii oameni sunt, dintr-un motiv sau altul, constrânşi să facă un lucru, în loc să facă ce vor în realitate, poate asta e chemarea ta: să analizezi motivele respective şi să încerci să le înlături, ajutându-i să-şi împlinească potenţialul. Nu toţi ştim ce vocaţie avem de când suntem copii sau adolescenţi. Este foarte comun să ne găsim mai târziu în viaţă "raţiunea de a fi". Iar aceasta poate fi în afara sferei profesionale.

Mai bine mai târziu decât niciodată - cu asta ar fi de acord şi japonezii, care trăiesc mult. Ei au un concept numit ikigai ce s-ar traduce cu "procesul de a lăsa ca posibilităţile sinelui să înflorească" sau "realizarea aşteptărilor şi speranţelor în viaţă". Altfel spus, un motiv de a te trezi dimineaţa, motiv pentru care te simţi bine chiar dacă în prezent lucrurile nu stau aşa cum trebuie: ai un ţel să le îndrepţi.

Dacă găsirea acestui sens pare grea, poţi să adopţi strategia daneză de a fi fericit. Ani la rând, danezii au apărut în sondaje printre cei mai fericiţi oameni din lume, iar oamenii de ştiinţă au căutat răspunsul la întrebarea "de ce sunt danezii fericiţi". Răspunsul este simplu: danezii au aştepări joase. Concluzia: dacă nimic nu te satisface, nu este lumea de vină, eşti doar prea pretenţios.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc pentru feedback! Dacă ai o întrebare, voi răspunde cât de curând posibil.