vineri, 23 octombrie 2015

Rezistenţa mintală

Există în principal două moduri de a privi viaţa, după criteriul influenţării propriului destin: să crezi în determinism social sau să crezi că tu poţi să faci orice îţi propui. În mod obiectiv, există factori pe care nu îi poţi controla, cum ar fi epidemiile sau climatul politic (dacă nu eşti un dictator), dar rămân multe variabile şi unii oameni sunt de părere că psihicul puternic face diferenţa.

Această teorie a apărut prima dată în sport, unde e destul de clar că oricât de mult talent ai avea, dacă cedezi nervos în faţa unui rezultat prost, nu ai cum să-l întorci. Simona Halep a câştigat multe meciuri pe care le-a început prost, echipa naţională de rugby şi-a revenit incredibil în faţa Canadei, ca să menţionez numai vedete si cazuri recente. Aşa că teoria rezistenţei minţii a fost preluată în situaţii din viaţa cotidiană, mai ales în mediul profesional.

Teoria are la bază studii ştiinţifice şi se concentrează pe patru aspecte: provocare, încredere, angajament şi control. Ceea ce înseamnă că oamenii care sunt rezistenţi psihic văd o problemă ca pe o provocare, au încredere în ei, se angajează să realizeze ceea ce şi-au propus sau au de făcut şi îşi pot controa emoţiile. La interviuri spunem cu toţii, de exemplu, că pentru noi orice dificultate este o oportunitate, în viaţa reală însă unii dintre noi fug de responsabilităţi şi vor să facă ce e mai uşor.

Partea bună e că rezistenţa mintală poate fi dezvoltată, chiar dacă nu e nativă, în primul rând printr-o reflecţie sinceră asupra propriilor slăbiciuni. Dacă îţi dai seama că eşti genul de persoană care se panichează atunci când se află într-o situaţie nouă, nu are încredere de sine, renunţă uşor sau nu are control asupra emoţiilor, există loc de îmbunătăţire. Totuşi, sunt şanse mici să lucrezi numai cu oameni care au şi ei o bună rezistenţă şi să faceţi o echipă de vis.

De fapt, se întâmplă des ca într-o organizaţie sau un proiect, doar o persoană, cum ar fi managerul, să aibă rezistenţă bună la stress, dar acest lucru nu este bine privit de către cei care nu au o rezilienţă la fel de mare. În loc să te gândeşti "de asta a ajuns şef, pentru că în afară de cunoştinţe tehnice are şi soft skills de lider", poţi fi intimidat de încrederea pe care o afişează, îl vei critica pentru optimismul lui exagerat (vei spune că setează obiective imposibile) sau ţi se va părea insensibil - pentru că nu arată emoţii sau arată doar ce emoţii vrea, la momentul potrivit.

Este greu să fii coleg cu persoane care au o etică a muncii diferită, cu atât mai mult dacă tu eşti cel cu rezistenţa mintală mai mare. Vei avea impresia că nu se implică, vei aştepta de la ei să fie entuziasmaţi când sunt de fapt speriaţi şamd. De aceea este important să nu uiţi să empatizezi, să araţi compasiune, nu doar performanţă.

Unele persoane au credinţe care le fac să creadă că sunt neajutorate, astfel că îşi creează singure handicapuri, de exemplu dacă au superstiţii sau cred că totul este stabilit în funcţie de noroc şi ghinion. Altele într-adevăr nu pot să-şi realizeze potenţialul pentru că nu au satisfăcute nevoile de bază (fiziologice şi de securitate), dar dacă ne referim la locuitorii din ţări democratice în care nu se moare de foame, rezistenţa mintală poate fi cheia succesului.

În "Developing Mental Toughness: Coaching Strategies to Improve Performance, Resilience and Wellbeing" de Doug Strycharczyk and Peter Clough poţi citi pe larg despre ce am rezumat eu în câteva paragrafe. Dacă nu aveai deja această convingere, cartea aduce argumente bune să încerci să devii mai rezistent mintal sau cel puţin să înţelegi persoanele rezistente şi să le apreciezi mai mult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc pentru feedback! Dacă ai o întrebare, voi răspunde cât de curând posibil.