vineri, 8 august 2014

Muntele plouat

După ce trec câteva luni de la ultima urcare pe munte, uiţi că ai promis să nu mai mergi niciodată şi îţi spui că de data asta traseul va fi mai uşor, pentru că e vară, deci nu trebuie să înfrunţi zăpezi şi gheaţă. Ca în cazul unei despărţiri, te regăseşti în piese ca "We're never ever getting back together", dar apoi rememorezi momentele frumoase şi te hotărăşti să mai dai o şansă relaţiei. Aşa că te trezeşti la o oră imposibilă ca să eviţi traficul, să ajungi la cabană, de unde porneşti la minunatul drum. 

Este o zi frumoasă, ai la tine o gustare, nici nu simţi că parcurgi câţiva kilometri. Te-ai abătut de la traseul marcat, pentru că ai mers din inerţie după oamenii din fruntea grupului, care au greşit şi ei calea. La un moment dat, a trebuit să traversezi un pârâu care se umflase şi peste care nu erau buşteni sau pietre mari. Neavând încălţăminte adecvată, te descalţi şi te usuci pe malul celălalt, ca apoi să te încalţi din nou. Apa este incredibil de rece.

Operaţiunea asta a însemnat pierdere de timp, aşa că cei din faţă, care au şi harta, îţi spun ţie şi celorlalţi care rămân în urmă să vă uitaţi după semnul care marchează traseul. E ca şi cum ţi s-ar spune follow the yellow brick road numai că nu eşti în Oz, ci în Narnia. Câteva pârâuri mai târziu, apar timide primele semne de întrebare: oare suntem pe drumul cel bun? Există mereu în jur cel puţin o persoană care te asigură că totul e ok, "că doar nimeni nu stă să marcheze chiar toţi copacii".

La un moment dat devine clar că eşti pe alt traseu, despre care nu ştii cât durează sau unde ajunge. Asta nu ar fi o problemă, mai devreme sau mai târziu tot ajungi la un vârf, priveliştea va fi cu siguranţă mirifică. Doar că începe să picure şi se aude un tunet. Picăturile se transformă treptat în ploaie cu găleata, iar tu nu eşti echipat pentru umezeala asta, că doar ai plecat pe temperaturi caniculare. Te hotărăşti să cobori, realizând că drumul e alunecos ca astă iarnă, iar de data asta te-ai şi rătăcit.

Încerci să găseşti drumul spre pârâul pe care îl auzi curgând în vale, dar nu prea ai repere pentru că toţi copacii, toate pietrele / ciupercile şi florile arată la fel. Cu chiu cu vai nimereşti poteca pe care ai urcat iniţial, şi când ajungi la apă nici nu-ţi mai pasă că îţi bălteşte în ghete. Dacă la dus ocoleai noroiul ca să nu te murdăreşti, acum doar ai grijă să nu cazi sau să păşeşti aiurea rupându-ţi piciorul. Ploia s-a oprit ca să te amăgească, apoi a reînceput. Dar când ajungi la cabană e cald şi soare.

Ai observat la întoarcere şi semnul căzut care ţi-ar fi indicat pe unde să mergi, aflat relativ apoape de punctul de pornire; ca să ştii măcar data viitoare. Reuşisei să faci vreo 3 poze până a început să fie prea umed să-ţi scoţi camera foto, aşa că ai şi suveniruri. Oricum, în zilele următoare nu ai să poţi să nu te gândeşti la excursie, pentru că ai o febră musculară care îţi aduce minte de ea literalmente la tot pasul. Dar putea fi mai rău, bine că nu te-a atacat niciun urs.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc pentru feedback! Dacă ai o întrebare, voi răspunde cât de curând posibil.