sâmbătă, 2 august 2014

Înțelepciunea ”Let it go”

De obicei nu citesc cărţi de psihologie de genul self-help, dar când am văzut titlul „Mastering the Art of Quitting: Why it Matters in Life, Love, and Work” de Peg Streep şi Alan B. Bernstein, am intuit că nu e vorba despre cum să te laşi de ţigări, băutură sau alte droguri. Curioasă în legătură cu subiectul renunţării, am început prin a răsfoi cartea  – vorba vine, fiind o ebook – şi am sfârşit prin a o citi integral. Ceea ce vă recomand şi vouă, în cazul în care vă gândiţi dacă să mergeţi mai departe sau nu cu ceva, fie că e vorba de un job, o relaţie, un proiect personal.

Ideea principală este că trăim într-o societate care ne spune constant că trebuie să persistăm până ne atingem scopurile, cu toate că acest lucru poate să ne facă nefericiţi. Cartea se bazează pe cercetări (experimente sociale) şi studii de caz din SUA, dar cred că se aplică în general şi altor ţări. În limba română, de pildă, există zicale ca „Nu da pasărea din mână pe cea de pe gard”, care poate fi într-adevăr utilă pentru cei care tind să-şi asume riscuri necalculate, dar în schimb încurajează la conservarea stării de fapt, chiar dacă aceasta nu e deloc optimă. Cu alte cuvinte, ”Pasărea din mână” poate fi moartă.

Secretul este să ştii când să continui şi când să renunţi la ceva. Dacă renunţi uşor, doar pentru că apar obstacole surmontabile în calea ţelului tău şi nu vrei să faci eforturi, atunci este normal să fii privit ca o persoană care „nu e bună de nimic”. Problema e că lumea are tendinţa de a te judeca pentru faptul că ai renunţat la ceva, chiar dacă ai făcut tot posibilul să reuşeşti. De exemplu, ai încercat din răsputeri să-ţi salvezi căsnicia, dar tot s-a ajuns la divorţ. Vor exista persoane care consideră că trebuia totuşi să găseşti o soluţie, chiar printre cei dragi, care te fac să te simți vinovat(ă). Și care te sfătuiesc mereu să reziști, orice ar fi, spunându-ți că va fi mai rău dacă schimbi cursul.

Sunt multe motivele pentru care oamenii persistă în situaţii care nu îi fac fericiţi, ci chiar îi deprimă. De exemplu, ideea că au investit deja mult timp în a construi o carieră sau o relaţie cu partenerul lor. Acest lucru pare rațional, dar de fapt e ca şi cum ai spune că mai trebuie să piară nişte vieţi într-un război (Vietnam șamd) pentru că deja au murit mulţi soldaţi şi ar fi incorect să abandonezi cauza – deşi pierdută – pentru care au luptat aceştia. Ca un cartofor care dublează miza atunci când pierde, suntem tentați să credem că ni se va schimba norocul.

Oamenii se așteaptă aproape întotdeauna la un final fericit, pentru că așa am învățat din desene animate, filme și în general din povești. Dacă ţelul tău este să fii avansat la serviciu şi totuşi nu există oportunităţi de promovare în respectivul departament, vei avea totuşi impresia din când în când că eşti aproape de a-ţi atinge ţelul – de exemplu, primeşti un mail de apreciere, ceea ce îți dă speranţe: dacă muncești mai mult, sigur va fi mai bine! De fapt, doar dorinţa ta te face să crezi într-un viitor mai bun din punct de vedere profesional, fără să existe o bază factuală pentru acest lucru. Dacă nu ar fi acest optimism exagerat, ai putea să realizezi mult mai repede când e cazul să pornești pe alt drum. Și anume înainte să fii dat afară, dacă se poate.

Suntem bombardaţi cu anecdote despre oameni care au încercat iar și iar, reuşind  în final  – de exemplu scriitori care au trimis nenumărate manuscrise până să fie publicaţi – ceea ce ne face să credem că dacă vom insista, vom câştiga până la urmă. De fapt, acestea sunt mai degrabă excepţia de la regulă, mulţi oameni persistând în diverse activităţi fără succes, zi de zi, doar că aceste eşecuri nu ajung să fie cunoscute de public, nefiind de interes pentru presă. Chiar dacă toţi oamenii care şi-ar pune în cap ceva şi-ar îndeplini dorinţa, ar putea descoperi că totuşi nu sunt fericiţi pentru că viaţa nu se învârte doar în jurul unui singur ideal, cum ar fi banii, calitatea de părinte perfect sau alte aspecte individuale.

De fapt, dacă te concentrezi pe un singur plan, s-ar putea să pierzi din vedere alte lucruri importante. Există un experiment faimos pe care l-am făcut şi eu acum câţiva ani, online. Urmărind un videoclip cu oameni care joacă baschet, trebuia să spui la final numărul de pase dintre jucători, pentru a-ţi testa atenţia. Eu fac parte din grupul celor care au răspuns corect la întrebarea aceasta, în schimb am rămas perplexă la următoarea: „Ai observat gorila?”. Reluând clipul, de data asta fără să număr pasele, am observat o (actriţă îmbrăcată în) gorilă, care se bătea cu pumnii în piept chiar în mijlocul jocului. Gorila este bineînţeles o metaforă pentru toate lucrurile care devin invizibile din simplul motiv că nu ţi-ai propus să ai grijă de ele, cum ar fi sănătatea. Altfel formulat, nu vezi pădurea de copaci.

De asemenea, uneori contează drumul, nu destinaţia, iar ţelurile pot fi greşit formulate. Un exemplu contemporan care îmi vine minte este educaţia. Prea mulţi elevi şi studenţi, încurajaţi de părinţi şi chiar de profesori, au impresia că la şcoală ai performanțe bune dacă ai medii mari, nu dacă efectiv înveţi ceva. Astfel, ei încearcă să găsească scurtături, cum ar fi să copieze sau să ofere cadouri profesorilor – chiar şi orele de „meditaţie” sunt privite ca o modalitate de a intra în grațiile profesorului de la clasă, care îi va da note mai bune, în loc să fie un mijloc de a instrui elevul care are nevoie de pregătire suplimentară. Scopul nu ar trebui să fie obținerea premiului I, ci consolidarea cunoștințelor. O diplomă este doar o recunoaștere a pregătirii.

Spre deosebire de Steven Spielberg, care a știut de mic că vrea să fie regizor, și-a urmat visul și a avut un parcurs ascendent, mulți dintre noi nu știm din fragedă pruncie ce vrem de la viață. Ne răzgândim, încercăm și dăm greș. Dar nu toți părinții își îndrumă copiii să se descopere singuri, ci le trasează o anumită cale de urmat, în mod direct sau nu, o cale pe care o parte din copii rămân doar din loialitate și simțul datoriei. Această cale variază de la ”ai să înveți cânți la acest instrument, pentru că ți l-am cumpărat și ți-am plătit lecțiile, așa cum ai vrut” până la ”ai să preiei afacerea tatălui tău”.

În economia actuală, majoritatea oamenilor încearcă să-şi păstreze joburile, chiar dacă acestea nu sunt pe placul lor, pentru că au facturi de plătit. Dar dacă vorbim de o minoritate care, de bine de rău, are de ales, observăm că şi aceasta are probleme în a renunţa. Este valabil mai ales pentru cei care au terminat o facultate lungă şi grea, s-au angajat în domeniul respectiv şi au început să urce pe scara ierarhică, câştigând din ce în ce mai bine. Chiar dacă după câţiva ani îşi urăsc munca (total diferită de ce şi-au imaginat când s-au hotărât să dea la respectiva facultate), tot nu iau în calcul ideea reprofilării; nu concep că își pot aplica abilităţile în alt domeniu, de rușine să nu reînceapă de jos.

Să renunţi „cu succes” la ceva, cum se exprimă autorii cărţii, înseamnă să realizezi că nu poţi atinge respectivul ţel – de exemplu pentru că nu ai talentul necesar, cu toată încrederea în tine – sau că nu ai fi fericit nici dacă ai ajunge acolo, pentru că te-ai schimbat de când ți-ai setat obiectivul. Eventual, s-a schimbat contextul şi acum ai alte scopuri, contradictorii cu scopul inițial. Pe de altă parte, renunţarea nu are succes dacă dai vina mereu pe circumstanţele în care te aflii sau pe alte persoane, nici dacă pur şi simplu dispari din peisaj, mai ales în această epocă social media în care oamenii îşi dau demisia și se despart printr-un simplu mesaj pe WhatsApp.

Trebuie să-ţi găseşti singur motivaţia pentru a renunţa, pentru a putea să aspiri la alt scop, de data aceasta fezabil, care te face fericit. În funcţie de factorii psihologici, unora le este mai uşor şi altora mai greu să renunţe (la orice). Dacă nu îţi cultivi „talentul” de a renunţa, încercând să te cunoşti, te vei întoarce de multe ori la situația inițială. Vei continua de exemplu să te plângi despre ceva care s-a întâmplat în trecut şi peste care nu poţi trece, cum ar fi separarea de cineva, care s-a petrecut cu ani în urmă.

Majoritatea oamenilor nu vor spune pe patul de moarte ”Non, je ne regrette rien”, fie pentru că au greșit, fie că nu au profitat de o șansă, așa că nu trebuie să ne fie teamă să abordăm lucrurile dintr-un unghi diferit. Orice am face sau nu am face, este posibil să ne dăm seama după un timp că nu am ales bine. În realitate nu există reţete după care să te ghidezi, poți doar să privești cu realism (nu pesimism) ce poți face și ce nu, să deosebești obiectivele intermediare de cele finale și să analizezi cum poți ajunge la un echilibru între toate lucrurile pe care le dorești simultan. Din când în când, aceste obiective trebuie actualizate, iar dacă le păstrăm, trebuie să analizăm dacă facem pașii corecți pentru a ajunge la ele.

Dar este greu să disociezi ce vrei tu de ce vor ceilalți ca tu să vrei. Lumea în care trăim dă întâietate obiectivelor extrinseci, mai ales bani, faimă și atractivitate fizică. De aceea, suntem influențați să credem că dacă am fi bogați, celebri și frumoși (mereu tineri), am fi fericiți. Obiectivele intrinseci, cum ar fi ”vreau sa mă implic mai mult în comunitate”, ”să păstrez mai mult legătura cu prietenii”, ”să învăț să pictez” etc. nu sunt la fel de valorizate. Dar ceea ce-ți aduce mai multă bucurie poate fi chiar în astfel de lucruri, fără să minimalizăm importanța banilor. 

Un chirurg fericit nu găsește adevărata satisfacție în faptul că ajută pacienții, nici în câștigul mare de bani sau reputație, ci în actul în sine al operării. Puțini dintre noi sunt norocoși să găsească acel lucru care îi pasionează și să facă și bani din asta. În această categorie intră artiștii și sportivii, care însă au mari probleme dacă trebuie să renunțe la vocația lor. Cei care încetează să facă un sport de performanță, mai ales în urma unei afecțiuni medicale care se petrece înainte de vârsta normală de retragere, au dificultăți în a se redefini. Ce sunt ei dacă nu mai sunt sportivi? Senzația pe care o au este că nu mai pot fi nimic altceva. Dar dacă ei se pot reinventa, cu atât mai mult pot ceilalți, odată ce pun pe masă varianta renunțării. Cel puțin asta susțin Streep și Bernstein.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc pentru feedback! Dacă ai o întrebare, voi răspunde cât de curând posibil.