luni, 31 martie 2014

Nu există țară pentru adulți


Se spune că șomajul este mai mare în rândul tinerilor, de când cu criza. Mă uit în jur și mă întreb dacă toți tinerii pe care îi văd lucrând în oraș muncesc la negru, pentru că altfel nu îmi explic cum aproape tot sectorul de servicii este dominat de ei. Sunt persoanele adulte angajate doar la stat? Sau poate muncesc numai în agricultură, că industrie nu prea mai avem.

Oamenii tineri sunt în general locomotiva schimbării în societate, fie aceasta pozitivă sau negativă. Ei luptă în războaie, inventează lucruri și așa mai departe. Dar în viața cotidiană, de-a lungul istoriei, a fost întotdeauna nevoie și de adulți. Nu neapărat bătrâni, având în vedere că speranța de viață a tot crescut. Însă acum cariera pare să se sfârșească cu mult înaintea pensiei. 

Există domenii în care se știe că nu poți profesa decât atunci când ești relativ tânăr, cum ar fi sportul, modelling-ul sau dansul. Dar în altele oamenii au impresia că pot performa toată viața, deși este foarte dificil. De exemplu, sunt destul de puține roluri bune scrise pentru actori mai în vârstă (pentru că scenariștii sunt și ei tineri, probabil), așa că puțini actori pot avea o carieră de succes după ce au ajuns la vârsta a doua.

Comunitatea actorilor nu e semnificativă pentru restul populației, vor spune unii. Dar, pe scena locurilor de muncă, vârsta este un criteriu de selecție bine definit. Dacă ai trecut de un anumit ”nivel de carieră” pe care îl caută angajatorii, vei fi privit ca învechit, chiar dacă ești o persoană care ține pas cu noutățile. Colegii și managerii proaspăt absolvenți s-ar simți ciudat să relaționeze cu un ”dinozaur” de 35 de ani. 

În cele mai multe anunțuri de job pe care le-am citit, unul din avantajele enunțate de companie era ”mediu de lucru tânăr”. În realitate, acesta nu e un avantaj decât pentru candidații tineri, deci dacă ești matur nici nu te obosi să aplici la acel job. Este adevărat că tinerețea poate fi o stare de spirit, dar fiind efectiv chemat la interviu, poți observa că toți angajații, inclusiv cei de la resurse umane, arată mai tineri decât tine. 

Bineînțeles, acest lucru este mai vizibil în anumite companii și mai puțin în altele, dar în SUA există un ageism clar în întregi ramuri ale economiei, care începe să se simtă deja și în alte țări, printre care România. Am citit de curând un articol care spune că în Sillicon Valley tot mai mulți antreprenori de peste 30 de ani își fac operații estetice ca să arate de 20 și ceva de ani, pentru că altfel nu primesc finanțare.

Uneori jurnaliștii - la rândul lor niște tineri teribiliști - exagerează lucrurile pentru a putea scrie un articol interesant. Dar dacă stăm să ne gândim, este oarecum logic ca în domeniul tehnologiei să nu conteze experiența. Studiile pe care le-ai făcut acum 10 ani nu mai au nicio relevanță pentru tehnologia de azi, în care ai exact atât de multă experiență cât un student sau, mai grav, un adolescent. 

În acest caz, de ce sunt totuși preferați tinerii, când cei de 40 de ani sau mai mult ar putea să fie la fel de inteligenți, muncitori etc.? Este vorba de percepția angajatorului sau a finanțatorului despre tinerețe. Asta e vârsta la care se presupune că ești cel mai creativ - de aceea nu prea vezi în design decât tineri - dar și cel mai devotat (adică lucrezi mai mult pentru mai puțini bani), pentru că nu ai alte priorități, de pildă o familie.

De aceea, oamenii încearcă să-și prelungească la maxim tinerețea. Nu toți recurg la chirurgie plastică (în parte pentru că nu își permit), dar destul de mulți au grijă să se îmbrace și să se tundă cât mai tineresc sau să folosească un limbaj de liceeni. De asemenea, să amâne cumpărarea unei case, a unei mașini, cât și căsătoria, pentru că toate astea te îmbătrânesc.

Acesta nu este singurul motiv pentru comportamentul diferit al generației Y. Criza economică a scăzut veniturile, așa că este mai greu să faci un împrumut pentru un apartament. Unii tineri sunt mai atenți la problemele mediului înconjurător decât au fost părinții lor, deci nu conduc foarte des mașina. Pentru ei e mai important telefonul și Internetul. 

Se spune despre tinerii din ziua de azi că așteaptă să primească totul pe tavă, în loc să înceapă de jos și să muncească mult pentru a ajunge la 50 de ani să aibă o funcție bine plătită. Dar modelele pe care le văd în jur îi fac să creadă că, dacă nu reușesc în viață cât sunt încă (foarte) tineri, sunt mari șanse să ajungă niște ”ratați”, pentru că societatea valorizează doar tinerii.

Pentru prima dată în istorie, bărbații profesioniști majoritari se pot simți la serviciu ca și femeile: discriminați. Asta pentru că nimeni nu poate rămâne mereu tânăr, alternativa la îmbătrânire fiind moartea timpurie. Astfel, în alegerea unei pregătiri, este bine să ții cont de riscul de a fi dat afară care vine o dată cu trecerea anilor. Și de posibilitatea de a nu-ți găsi alt job, ca și cum ai fi un minoritar față de care există prejudecăți. 

Morala e că nu trebuie să te bucuri când este dat la o parte un om născut mai devreme decât tine. Îți va veni rândul să fii ”abandonat”, la fel ca o amantă mai tânără pentru care cineva și-a părăsit soția în urmă cu câțiva ani. Iar dacă echipa ta nu încearcă să integreze membrii ”mai puțin tineri”, nu te mira că te vei simți și tu exclus când ajungi la vârsta lor. 

joi, 27 martie 2014

Poveste din sectorul 5

Sectorul 5 din București este acela unde se află cartierul Cotroceni, dar și cartierul Ferentari. Este sectorul cu cele mai multe terenuri virane și cei mai puțini bani. Pentru cei care au mai avut de-a face cu alte administrații financiare, este probabil cel mai prost administrat sector din capitală, ca să nu zic din tot universul. Dacă nu locuiești în sectorul 5, închipuie-ți cum e să-ți plătești taxele locale în acest sector, în secolul 21.

Primești o scrisorică de la primărie, în care ești informat cât ai de plată; observi că e mai mult decât anul trecut, dar - în generozitatea ei - primăria îți oferă o reducere de 10% dacă plătești până la sfârșitul primului trimestru. Împreună cu formularul rece mai este în plic un mesaj cald de la Vanghelie, eternul primar, care îți spune ce greu a fost să izbândească în proiectele lui, totuși că a biruit, așa cum va face și de acum încolo.

Așa că mergi cu formularul la una din adresele indicate, unde observi că este o coadă lungă, dar numai pentru cei care plătesc în numerar. Dar iată o coadă mai scurtă, pentru cei ca tine, care au un card și nu ezită să-l folosească. Pentru moment, te bucuri că trăiești într-o țară mai înapoiată, cu mulți oameni care nu au card, altfel coada ar fi fost aceeași pentru toți. Mulțumim primăriei că ne oferă această posibilitate!

Dar lucrurile sunt prea frumoase ca să fie adevărate. Cineva îți spune că nu poți plăti doar cu formularul primit acasă, ci că trebuie să te duci în altă parte a clădirii, unde ți se înmânează un ”sumar de plată”. Te duci acolo, constați că trebuie să stai la altă coadă, timp în care te întrebi de ce nu poți primi acest sumar la ghișeul unde efectiv plătești.

Îți vine rândul, obții multrâvnitul sumar și întrebi la ce folosește. Funcționara îți explică: la plata cu cardul ți se dă doar un bon cu numele și suma plătită, dar nu scrie unde se duc banii. Acest sumar este o dovadă, pentru tine. Pleci de acolo către cealaltă coadă, confuz că ai primit o dovadă a plății înainte să plătești. Deși ai numai o persoană în față, durează atât de mult încât îți dai seama că mai bine plăteai în numerar.

O întrebi pe doamna dinainte ce problemă are, de stă așa mult funcționarul să-i facă niște calcule undeva în spate, iar ea îți explică cum în fiecare an îi apar restanțe, deși e cu plățile la zi, având dovezile necesare. Îți iei inima în dinți și bați în geam, ca să vină altcineva, o rogi pe funcționară să se ocupe de tine și de restul lumii până se rezolvă problema doamnei dinainte, ca să vă încadrați în orar.

Funcționara îți spune mărinimos ”hai să vă încasez” de parcă ar fi fost inițiativa ei, după care vine momentul culminat în care îți faci datoria de cetățean onest. Primești un bon ștampilat pe care scrie clar ”Direcția de Taxe și Impozite locale” și constați că sumarul cel faimos rămâne la ea. Ți se spune: ”Dacă doreați să-l păstrați, trebuia să cereți un exemplar suplimentar de la calculator”. 

Pleci spre casă, nu înainte de a face o poză cu modalitatea de plată prin bancă, ceea ce ar însemna să eviți contactul cu acești funcționari care se contrazic între ei, obligându-te să iei o notă de plată inutilă. Și uite așa îți dai seama ce bine ar fi fost să fi plătit taxele online. ”Ghișeul” virtual e deschis 24/7, plata online durează mai puțin de 5 minute și nu se percepe niciun comision. 

Sper că Răzvan Cotovelea, noul ministru al Societății Informaționale din România, va face mai mult decât să declare că a stat mult la ghișeu pentru a-și plăti impozitele. Aproape toți cei care își plătesc taxele se plâng de asta - am sesizat și noi problema evidentă, e nevoie de soluții. Poate soluția constă în bani, în schimbarea mentalității sau ambele, dar trebuie făcut ceva în privința asta.

luni, 24 martie 2014

Noul val de feminism

Relațiile dintre Rusia și Ucraina sunt în prezent în criză din cauza peninsulei Crimeea, dar cele două țări au cel puțin un lucru în comun: mișcarea (post)feministă controversată. Pussy Riot și respectiv Femen sunt asemănătoare în multe puncte, de exemplu pentru faptul că nu se tem de autorități sau de cei care nu sunt de acord cu ideologia lor, dar există și diferențe între cele două organizații.

Urmărind documentarul Ukraine is not a Brothel, am aflat că protestatarele de la Femen, o organizație prezentă acum în mai multe țări, care luptă pentru eradicarea patriarhatului, au (sau cel puțin aveau) ca lider un bărbat autoritar. Una din fete își explică acest paradox prin sindromul Stockholm: femeile din societatea ucrainiană sunt obișnuite să fie conduse de bărbați și nu se pot deprinde ușor cu ideea de independență.

Fetele de la Femen sunt faimoase pentru modul inedit de a protesta, și anume topless. Este o modalitate sigură de a atrage atenția, membrele grupului fiind tinere și frumoase. Deși luptă împotriva patriarhatului pe timp de zi, una din membre este (era) seara dansatoare exotică într-un club pentru străinii atrași de turismul sexual în Ucraina, ceea ce este din nou o contradicție.

Nu în ultimul rând, Femen protestează și împotriva modei ca industrie care determină femeile să se simtă complexate de felul cu arată, dar membrele grupului arată de fapt ca niște fotomodele. Una din fostele membre spunea că această ”strategie” elimină din start participarea unor voluntare prețioase, care nu au totuși încrederea necesară în silueta lor pentru a se afișa pe jumătate dezbrăcate în public.

Pussy vs. Putin este un film de documentare artistică, care prezintă povestea grupului Pussy Riot. Acesta a devenit cunoscut în toată lumea după ce a protestat împotriva lui Putin în cadrul unei catedrale, motiv pentru care trei protestatare au fost arestate. În prezent, două din ele sunt libere, dar noi proteste care încalcă legea ar putea să le readucă la închisoare. 

Explicația numelui Pussy Riot vine de la faptul că pisica, un animal domestic ce stă mai mult în casă, este simbolul femeii, care atunci când se revoltă strică ordinea casei reprezentând țara. Spre deosebire de Femen, Pussy Riot protestează doar în Rusia și se folosesc de muzica punk rock pentru a-și livra mesajul. Totuși, grupul are mai multă susținere internațională decât în țara de origine, unde populația este în general conservatoare.

Care ar fi explicația pentru care cele două grupuri au apărut în Europa de Est și nu în altă parte a lumii? În primul rând, această regiune este întârziată în privința egalității de gen. În al doilea rând este vorba de regimuri autoritare care ”cer” forme de protest atipice (mai ales în Rusia). Dar este importantă și sărăcia din cele două țări, care a împins multe femei către prostituție, așa că în prezent se simte nevoia unor noi modele de urmat, chiar dacă acestea sunt radicale (în special în Ucraina).

Mișcarea Pussy Riot poate fi de inspirație pentru feministe, dar și alte grupări anti-sistem din Occident, unde Femen sunt deja populare. Totuși, astfel de proteste nu pot apărea în majoritatea țărilor din lume în care femeile nu au drepturi egale cu bărbații - acolo unde este mai multă nevoie, pentru că pedepsele sunt crunte. De exemplu, în anumite țări femeile pot fi delapidate pentru un comportament de acest tip.

Ca în cazul tuturor protestelor din lume, criticii întreabă ”și ce au obținut cu asta?!”. Femen și Pussy Riot nu au adus efectiv schimbări ale situației pentru care protestau/protestează, ci mai degrabă și-au popularizat nemulțumirile, ceea ce este primul pas. Faptul că au indignat cu precădere musulmani și creștini ortodocși, printre alții, poate fi considerat însă un pas înapoi, pentru că aceste comunități se unifică împotriva lor.

Pussy vs. Putin a fost vizionat la festivalul One World împreună cu scurtmetrajul Toamna românească. Spectatorii au putut observa contrastul dintre cele două forme de protest, unul restrâns și agresiv, altul extins și pașnic. Cred că majoritatea protestatarilor admiră curajul celor de la Pussy Riot, dar personal nu ar face mai mult pentru cauza lor decât să participe la un marș - ceea ce este oricum mai bine decât să nu facă nimic.

duminică, 23 martie 2014

Autostrăzile ca parte a naturii

Am fost săptămâna aceasta la un documentar interesant despre chinurile facerii unei autostrăzi din Cehia. Ocazie cu care am aflat că nu numai în România lucrurile merg puțin cam greu când e vorba de autostrăzi. Respectiva autostradă a fost începută de Hitler pentru a lega Praga de Berlin, dar nu a fost terminată de el, din motive evidente. Comuniștilor le-a luat ceva timp (zeci de ani) să facă un proiect de autostradă pe care nici ei nu au construit-o, însă. Pe scurt, începând din anii '90, Republica Cehă - o țară mai dezvoltată decât a noastră - se tot lovește de obstacole în calea...căii de comunicație.

Este interesant să aflăm că nu doar statul român este un exemplu de ”graba strică treaba” atunci când vine vorba de construcția autostrăzilor. Și în Cehia există presiuni din partea cetățenilor, autorităților și constructorilor de a demara lucrările fără un proiect bine gândit și chiar fără autorizațiile necesare. Cei 16 km care mai lipsesc din autostradă au fost obiectul litigiilor dintre un ONG ecologist și statul ceh care a acordat certificatul de urbanism (și avizele însoțitoare) în mod ilegal. Totuși, comunitatea locală dădea vina pentru întârzieri pe reprezentantul ONG-ului - care a semnalat încălcarea legii - și nu pe cei responsabili.

În acest caz, intervenția ecologiștilor a fost determinată de faptul că respectiva zonă a Boemiei, cu adevărat frumoasă, era arie protejată; așa că a propus realizarea de tuneluri, care ar fi fost însă mai scumpe. Oamenii din zonă erau nemulțumiți de tergiversarea lucrărilor, care le afecta prețul caselor, iar cei care stăteau lângă drumul vechi aveau parte de zgomot din cauza tirurilor, deci l-au acuzat pe reprezentatul ONG-ului că îi pasă doar de gândaci și broaște - un mod de a minimaliza importanța mediului - dar nu de oameni. De fapt, chiar și animalele atât de mici au indirect un rol important în viața omului, chiar dacă acesta trăiește în oraș, la bloc.

Se întâmplă lucruri similare în România, așa cum spuneam. Autostrada Lugoj - Deva este cunoscută mai mult pentru faptul că expropriaților li se oferă sume foarte mici pentru gospodăriile lor care vor fi demolate. Dar mai este un fapt care nu ajunge la toate urechile, asta pentru că mass-media prezintă informații incomplete, ca și în Cehia. Mai exact, guvernul a primit bani de la UE să proiecteze și să construiască această autostradă cu pasaje speciale pentru animalele care migrează, în special urșii. Desigur că acest lucru li s-a părut comic românilor, care au proiectat autostrada fără aceste pasaje, motiv pentru care fondurile au fost blocate.

După ce a realizat că nu poate impune un proiect care nu respectă normele europene de mediu, Victor Ponta a declarat că guvernul trebuie să aloce încă 30 de milioane de euro pentru subtraversări, din banii sărmanului contribuabil român. Cu alte cuvinte, suntem victimele ecologiștilor răi; și ale urșilor. Ceea ce a omis să spună este că aceste costuri ar fi fost mai mici dacă autostrada era de la început proiectată așa cum trebuia, pentru a reduce impactul negativ asupra habitatului. Dar probabil actualul premier calculase că îi vor mai rămâne ceva ”bani de buzunar” după ce se termină construcția autostrăzii fără subtraversări. Ghinion!

Este paradoxal că trece atât de mult timp de la planificarea unei autostrăzi până la deschiderea primului tronson și calitatea este comparativă cu aceea din China, unde construcțiile avansează într-un ritm mult mai rapid. Mai grav este că, atunci când un lucru este făcut de mântuială de un constructor, pentru stat, oamenii dau vina pe democrație - de exemplu pe dreptul de a protesta. În realitate, există înțelegeri între cei care organizează licitațiile și cei care le câștigă, astfel încât cei din urmă să aibă costuri minime și câștiguri maxime. După care profitul se împarte între ei, iar ecologiștii sunt țapii ispășitori. Dar asta e altă poveste.

Mulți oameni au impresia că un dictator ar rezolva cu mai mare ușurință aceste probleme. Dacă în perioada comunistă protejarea naturii însemna declararea unei zone ca rezervație naturală și împiedicarea accesului cu mașina în ea, astăzi paradigma s-a schimbat, totuși. Avem nevoie și de acces facil la aceste zone pe care dorim să le vizităm, iar podurile se pot integra armonios în ambient. Acum există și mult mai multe mașini, inclusiv camioane care transportă marfă dincoace încolo, pentru a duce la creșterea economiei europene (nu și a celei locale). Dar dacă mai întârziem mult și se termină petrolul, vom merge pe autostrăzi cu căruțele.

joi, 20 martie 2014

Problema cu moda


Industria modei a fost blamată pentru multe aspecte, începând cu faptul că manechinele sunt din ce în ce mai tinere și mai slabe. Multe modele susțin că arată așa în mod natural, chiar dacă mănâncă mult, dar părerea generală este în continuare aceea că ele sunt în realitate anorexice. Din dorința de a combate ideea că femeile mai plinuțe nu sunt frumoase, anumite voci par să sugereze că femeile slabe sunt pur și simplu neatrăgătoare. Nu este vorba doar că au un aspect nesănătos; puținora le pasă de bunăstarea femeilor din modă și mai multora că ele însele se simt prost prin comparație

Cei care sunt împotriva faptului că pe cat-walk se află numai fete înalte și foarte subțiri susțin că hainele ar trebui de fapt prezentate de femei ”reale”, care sunt cu adevărat frumoase. Astfel, ei (deopotrivă bărbați și femei) sugerează că există un canon al frumuseții care trebuie respectat, dar nu acela reprezentat de actualele modele. Este unanim acceptat că hainele respective vin mai bine pe femei care poartă măsuri mici și care au doar rolul de ”umeraș” la defilare, deci manechinele sunt chiar machiate și coafate în moduri care nu le vin bine, tocmai pentru a pune în valoare hainele.

Mulți uită însă că moda haute couture nu este făcută pentru oamenii de rând, ci pentru persoane foarte bogate care își permit să dea o avere pe respectivele creații vestimentare. Bineînțeles, aceste persoane - îndeosebi femei - nu arată la fel ca fotomodelele (care oricum sunt photoshopate), dar croitorii le fac haine care le vin bine. Astfel, pe lângă acuzațiile că forțează tinere fete să stea nemâncate, moda mai atrage și invidia celor care ar vrea să se îmbrace și ei de la marile branduri, dar nu pot. Chiar dacă ar câștiga la loto, unde să poarte acele haine high-end dacă nu sunt niciodată invitați la evenimente mondene?

Dar plângerile nu se termină aici. Ecologiștii susțin că schimbarea frecventă a trendurilor încurajează consumerismul, dăunând mediului. Dacă este vorba de blană, aceasta se obține de multe ori prin torturarea animalelor, care sunt jupuite de vii. Mai mult, agențiile de fotomodele nu promovează decât femei albe, ceea ce nu reflectă diversitatea din societatea occidentală. Pentru a nu părea rasiști, recrutorii selectează și femei de culoare, dar dacă la o agenție există deja una, nu va mai fi angajată alta. Criticii se mai lamentează și că designerii se feresc de ceea ce e mai greu: să creeze îmbrăcăminte care vine bine pe oricine. 

Nu sunt de acord însă cu ideea că moda este misogină, în primul rând pentru că industria e dominată de femei, de la designeri la editori de reviste de specialitate. Știu că femeile pot fi și ele misogine, dar atât timp cât bărbații obișnuiți (heterosexuali) nu apreciază cum arată manechinele, cu atât mai puțin hainele de pe ele, nu cred că fashionistele sunt victimele patriarhatului. În plus, bărbații care prezintă moda masculină sunt la fel de ”ireali” în privința standardelor: cu toții foarte înalți, atât cât trebuie de musculoși, cu trăsături perfect regulate. Poate că ei reprezintă idealul creatorilor gay.

Moda este o afacere, dar și o artă, deci nu ar trebui să ne mire că vedem uneori la televizor un show de modă care nu ne place și nu înțelegem cine ar putea purta așa ceva. Alteori, hainele par atât de banale și retro încât ne întrebăm unde intervine originalitatea, dar prețurile sunt foarte piperate față de un lucru asemănător care se vinde la mall. Motivul pentru care totuși ele se cumpără este simplu: din snobism; clasa de sus se înnoiește la fiecare colecție cu lucruri care spun ”eu îmi permit asta”. Hainele de firmă nu au doar un rol funcțional, de a ocroti de frig și de a proteja decența, ci devin un fel de instrumente ritualice ale elitelor.   

Personal, consider că este la fel de rău să fii o victimă a modei, văzând în asta singura modalitate de a te „exprima”, ca și să acorzi o atenție exagerată unei industrii cu care nu ai practic aproape nicio legătură, criticând-o constant. Manechinele nu sunt victime ale traficului de persoane, ci fete care își doresc această carieră pentru sumele mari pe care le pot obține în timp relativ scurt (deși nu se compară cu banii câștigați de faimoasele modele ale anilor '90, cum ar fi Claudia Schiffer). De asemenea, ele au ocazia de a fi remarcate de producători de filme - unde par mai grase - și își pot găsi iubirea vieții în persoana lui Leonardo di Caprio.

marți, 18 martie 2014

Genul preferat de știri și ce avem nevoie să știm

Am văzut recent Anchorman 2: The Legend Continues, o comedie destul de slabă, dar care are și o parte serioasă, descriind declinul calității în televiziune. Prezentatorul Ron Burgundy duce rating-ul unui canal de știri pe cele mai înalte culmi, cu emisiuni foarte grafice despre cât de mișto e America, cele mai simpatice animăluțe, cele mai tari faze sportive, reportaje despre vreme din mijlocul furtunii și mult sex. 

După ce depășește, cu o emisiune despre urmăriri de mașini, rating-ul soției și rivalei sale (care îl invitase în studio pe Yasser Arafat) își dă seama în final - atenție, spoiler - că oamenii nu ar trebui să se uite la știri care îi distrează, ci la știri care le spun adevărul despre cei de la putere, pentru ca aceștia să nu devină corupți. Cam greu, când aceiași oameni puternici controlează știrile...

Întâmplător, citesc o carte cu un subiect tangent (”Ce hăcuială!”, de Jonathan Coe), despre cum presa scrisă din Marea Britanie a anilor '80 a luat-o și ea la vale în ceea ce privește calitatea. În loc de știrile plictisitoare despre politică externă au apărut poze cu sânii vedetelor, care au făcut ziarele să se vândă mai bine. Dacă cineva are impresia că Internetul a dus la știri proaste, să-și închipuie cum se simțeau jurnaliștii de ”școală veche” acum 30 de ani - nu la Scânteia totuși - când vedeau astfel de știri tipărite pe hârtie.

Este adevărat că online lucrurile par să stea și mai prost, stilul ziarelor tabloid fiind acum generalizat la aproape toate titlurile care concurează pentru un click: ”Halucinant! Apasă aici ca să vezi cine...”, ”Uluitor! N-o să-ți vină să crezi ce...” șamd. Pe de altă parte, e mai ușor să găsești ceva care te interesează, pentru că nu trebuie să citim cu toții aceleași prostii știri.

Este într-un fel bine că fiecare poate tasta cuvinte cheie care îl conduc spre un conținut personalizat, dar există și știri pe care le-ar accesa foarte puține persoane dacă presa ar oferi doar ce caută oamenii, după un model simplist de afacere. De exemplu, cine caută pentru orice eventualitate informații despre Crimeea dacă nu știe deja că acolo este o problemă? E preferabil să intrăm pe site-uri generaliste de știri unde putem vedea mai multe titluri, chiar dacă selectăm doar câteva.

Pe mine nu mă interesează în general secțiunile sport, life, monden sau auto, dar rămân destule știri care îmi stârnesc curiozitatea. Știrea cea mai interesantă a fost pentru mine azi la rubrica de economie și anume că FMI recunoaște, deși neoficial, că măsurile de austeritate au accentuat inegalitățile sociale în câteva țări din Europa. Deși tocmai FMI le-a impus, pentru a acorda împrumuturi!

M-a impresionat exprimarea economiștilor FMI, care nu spun ceva direct, ci folosesc tot felul de termeni ocolitori: ”vasta consolidare bugetara în curs în mai multe economii a dat naștere unor îngrijorări legate de potențialul său impact asupra inegalităților”. Deci lor este teamă de un lucru posibil, când în realitate acesta s-a întâmplat deja; evident că există mai multă inegalitate socială când sunt reduse cheltuielile publice pentru obiective sociale.

Am mai aflat, de la rubrica IT, că Mark Zuckerberg l-a sunat pe Obama să-i spună cât de urât este să-și spioneze cetățenii. Bineînțeles că asta îl afectează direct pe mogulul social media, pentru că guvernul american extrage date și de pe Facebook, făcând utilizatorii să renunțe la conturi sau să-și limiteze conversația. Nu cred că NSA o să țină cont de această opinie, dar măcar Zuckerberg s-a poziționat ca victimă, ca nu cumva să fie acuzat că ar colabora cu Securitatea, cum ar zice românii.

Altul care se plânge, dar la rubrica Social, este MM al nostru, care vrea să reclame la CEDO condițiile de la Rahova, unde e frig în celulă și nu poate să facă duș decât de două ori pe săptămână. Eu mai știu și alți oameni, inclusiv copii, care stau în frig fără să fi comis vreo infracțiune, dar statul nu cheltuie cu ei 2.500 de lei pe lună. Plus că unii nu s-ar spăla mai des nici să le dai banii ăștia în mână. Unele știri ar fi amuzante, dacă nu ar fi reale. Vorba englezului, no news is good news.

sâmbătă, 15 martie 2014

O ideologie pentru fiecare

Românii par mai confuzi în ceea ce privește orientarea lor politică decât cetățenii din alte țări, ceea ce e de înțeles, având în vedere partidele politice din România. Ce-i drept, e greu de ales între mai multe formațiuni politice care nu se diferențiază foarte clar prin discurs, în sensul că nu fac decât să se acuze reciproc. Politicienii se împart în cei pe care nu vrei să-i alegi și cei pe care nu poți să-i alegi. Ah, mai sunt și aceia de care nu știe aproape nimeni.

Totuși, pentru anumiți alegători încă mai contează conceptul de doctrină. În lumea în care trăim există multe doctrine - unele mai vechi, altele mai noi sau o combinație de vechi și nou, un fel de reciclare. De exemplu, ecologiștii de extremă dreaptă din Anglia. Unii ar spune că ecologiștii sunt mai degrabă de stânga, pentru că sunt anti-corporații, dar este o diferență de nuanță.

E vorba de niște ultra-conservatori xenofobi care preferă să se mute la țară și să trăiască în natură, conform străvechilor tradiții, decât să se ”amestece” la oraș cu oameni inferiori (adică de altă culoare decât ei), așa că s-au autosegregat. Ceea ce este interesant la acești extremiști este că ei nu sunt islamofobi, ca urbanii skinheads care bat pakistanezi pe stradă; motivul este că au sentimente puternic antievreiești, deci sunt de partea musulmanilor după logica ”inamicul inamicului meu este aliatul meu”. 

Pentru ei, răul reprezentat de evrei este în primul rând acela de a conduce marile corporații din economia globală, începând cu băncile față de care sunt îndatorați englezii de rând. Iată expresia anti-corporatismului care se trage de la național-socialism. În plus, nu îi au la inimă nici pe irlandezi, scoțieni sau galezi, pentru că teritoriul național e sfânt. Sună familiar?

O astfel de ideologie nu e departe Noua Dreaptă din România. În primul rând, avem deja o mare parte a populației în mediul rural, care trăiește exagerat de eco-friendly. În al doilea rând, țara noastră e plină de rasiști, antisemiți, șovini, dar și de oameni care urăsc corporațiile multinaționale la care lucrează. Nu prea avem imigranți, dar încercăm să compensăm cu ura față de anumite minorități istorice.

Până nu demult credeam că electoratul român se împarte în neocomuniști / nostalgici ai comunismului și respectiv anticomuniști, dar cred că după atâta amar de vreme putem să ne diversificăm opiniile. Să luăm de pildă controversatul proiect al exploatării gazelor de șist. Sătenii din Pungești vor să păstreze un stil de viață tradițional și pentru asta nu sunt susținuți în lupta cu o mare corporație doar de ecologiști, ci și de naționaliști radicali, care au ”condimentat” marșurile de protest cu steaguri legionare sau cântarea imnului. 

Deși cauza pe care o susțin și unii și alții poate fi bună, având astfel un număr maxim de suporteri, motivele lor sunt diferite. Acest lucru poate duce la o scindare principială, ceea ce le convine acelora care luptă împotriva respectivei cauze. În cazul Pungești, celor care doresc să exploateze gazele de șist. Acesta este doar unul din multele exemple care demonstrează că ideologiile, nu neapărat alte diferențe, divizează oamenii. Astfel, se pierde din vedere esențialul și atunci nu trebuie să ne mai mire că avem scena politică actuală.

vineri, 14 martie 2014

România, adevărata patrie a lui Oliver Twist

Din toate țările lumii, România este cea care a devenit cunoscută, în 1990, pentru condițiile îngrozitoare în care erau ținuți orfanii, în special cei cu handicap. Între timp, condițiile s-au ameliorat, dar sunt departe de a fi ideale. Au apărut și centre de plasament private, pentru înființarea cărora fondatorii trebuie să treacă printr-un adevărat hățiș birocratic.

Cunoștințele mele care s-au implicat în viața copiilor din aceste centre, nu doar prin luarea lor acasă de Crăciun, ci pe parcursul a luni și chiar ani de zile, mi-au explicat diferențele mari care există între instituțiile de stat și cele private. Totuși, copiii abandonați, reprezentând 97% din totalul ”orfanilor”, sunt inițial preluați de direcțiile locale (publice) pentru protecția copiilor. După aceea, dacă au noroc, ei pot ajunge la un asistent maternal sau, în cel mai bun, sunt adoptați. Adopția este de asemenea anevoioasă din punct de vedere birocratic.

Din păcate, nici măcar o familie iubitoare, care oferă copilului adoptat condiții bune de trai, nu este întotdeauna de ajuns pentru a compensa deficiențele ”moștenite” din orfelinat. Am citit acum mai bine de un an două articole de pe Global Post care explică dificultățile prin care au trecut copiii care fuseseră crescuți în centre de plasamente de stat (din acelea cu câte 40 de paturi în cameră), cât și părinții lor adoptivi.

Primul articol explică cum anumiți copii din România, adoptați de familii de americani, au avut ulterior probleme de sănătate mentală sau nu s-au dezvoltat complet. Studiile arată că acest lucru este mai evident la copiii care au petrecut mai mult de doi ani instituționalizați și care au, în consecință, un IQ mai redus sau rezultate academice submediocre. Asta mă face să mă gândesc cât de norocoși suntem noi ceilalți, care am fost crescuți de părinți care ne-au acordat mult mai multă atenție decât au primit vreodată acești copii, chiar dacă la vremea aceea nu am apreciat acest lucru. 

Al doilea articol prezintă provocările și mai mari la sunt supuși copiii care și-au petrecut toată viața în instituții și care nu știu să se descurce singuri atunci când ajung la vârsta majoratului. Mulți dintre ei ajung oameni ai străzii, pentru că nu există un program național de integrare a acestora. Puținele inițiative vin tot din domeniul non-profit, respectiv ONG-uri care încearcă să-i formeze pentru diverse meserii sau chiar să le găsească familia biologică; aceasta din urmă nu este neapărat o soluție, însă, pentru că părinții lor i-au părăsit de cele mai multe ori din cauza greutăților materiale majore, pe care mă îndoiesc că au putut să le depășească.

Din fericire, există voluntari care merg în centre de plasament și îi ajută la lecții pe unii copii abandonați, pentru ca aceștia să aibă șanse mai bune de a-și continua studiile, dar firește că nu sunt suficienți, deoarece în România există foarte mulți astfel de copii. De ce se întâmplă asta, având în vedere că acum statul nu mai interzice avorturile, metodele de contracepție se găsesc peste tot și sunt date chiar gratuit anumitor categorii de persoane? Probabil asta are legătură cu mentalitatea unor oameni, care consideră că este mai bine să lase copilul la spital după naștere decât să se protejeze.

În afară de a nu face eforturi reale pentru prevenirea abandonului, care are loc o dată la fiecare șase ore, statul român nici nu gestionează bine situația copiilor abandonați existenți. Anual se plantează panseluțe de milioane de euro în București, ca să dau un exemplu, dar întreținerea unui copil într-o instituție de stat costă lunar în jur de 150 de lei, ceea ce este o sumă derizorie, dacă luăm în calcul mâncarea, timpul personalului angajat, costurile clădirii etc. ce revin la fiecare copil în parte. 

Chiar dacă nu poate rezolva problema în ansamblul ei, societatea civilă poate pune umărul la schimbarea în bine. Hope and Homes for Children este una din asociațiile care luptă pentru includerea copiilor abandonați în case de tip familial, pentru ca în cele din urmă să dispară orfelinatele de tip vechi, inspirate din cărțile lui Charles Dickens; de asemenea, asociația are proiecte de integrare a tinerilor care ies din instituții, pentru ca aceștia să nu ajungă victimele traficului de persoane. 

Pentru acest lucru e nevoie de fonduri, evident, așa că în afară de sponsorizările primite de la companii, sunt necesare și alte surse de finanțare. Una din modalitățile prin care puteți ajuta este să participați la Gala Twinart, pe 26 martie 2014. Pe această dată se va ține la Ateneu un concert al cărui star este celebrul violonist Alexandru Tomescu. Cumpărând un bilet, premium sau nu, la acest eveniment, vă puteți aduce contribuția la proiectele HHC.

miercuri, 12 martie 2014

Mai multe despre documentare

Aseară am fost la avanpremiera în România a filmului High Tech, Low Life, un documentar despre dificultățile prin care trec doi bloggeri chinezi care vor să scrie altceva decât ”știri oficiale”, cât și despre evoluția lor în ultimii ani. Unul dintre ei, cu pseudonimul Zuola, a fost la București în 2009, la World Blogging Forum

Este impresionant cum acești doi oameni au perseverat în jurnalism cetățenesc, în ciuda presiunilor la care au fost supuși de către autorități sau chiar de propria familie. Cu siguranță există numeroși alți chinezi care au curajul să protesteze împotriva regimului, prin blogging sau alte metode, dar cei mai mulți rămân anonimi. Acest film ne face să ne imaginăm cum ar fi fost ca românii să aibă acces (restrâns) la Internet, dacă această tehnologie ar fi fost răspândită în anii comunismului.

Nu are rost să facem astfel de comparații, totuși, pentru că ”epoca de aur” românească se apropie mai mult de modelul cubanez (ca să nu spun nord-coreean) și nu de capitalismul autoritar din China zilelor noastre. Pe lângă discuția despre film, am avut și ocazia să vorbim cu Alexandru Solomon, directorul festivalului One World Romania.

El ne-a spus, printre altele, că temele festivalului sunt alese cu câteva luni înainte, în funcție de documentarele care apar și subiectele lor. Împreună cu o colegă, Alexandru Solomon vizionează anual vreo 300 de filme, din care alege 50 care vor fi proiectate la One World. Un documentar nu poate fi 100% obiectiv, pentru că regizorul are propria lui viziune despre evenimentele pe care le prezintă, dar poate fi în cel mai bun caz onest, mai spune Solomon. 

Mi se pare fascinant că acest festival continuă să existe, deși românii sunt atât de apatici când vine vorba de drepturile omului. La fel de fascinant mi se pare că există oameni care se zbat să obțină finanțare pentru astfel de filme necomerciale. După cum ne-a explicat Alexandru Solomon, documentariștii au de obicei mai mult de o singură ocupație; Zuola, de exemplu, era vânzător de legume, dar nu vă spun mai multe pentru că e posibil să doriți să vedeți ”Viață simplă, tehnologie înaltă”.

vineri, 7 martie 2014

Reproducerea umană asistată

Acum patru ani scriam despre mame surogat și sentimentul de maternitate. Discuția pe care am avut-o la vremea aceea prin comentarii se referea la feminism și diferențe de clasă. După mai mult de trei ani, au început să apară comentarii despre aspectele practice ale procesului prin care poți avea un copil cu ajutorul unei mame surogat, la o clinică din Kiev (neîntâmplător, mamele surogat provin mai ales din țări sărace). Cei care vor să aibă un copil al lor, nu înfiat, trec destul de ușor peste dezbaterea morală referitoare la închirierea unui uter.

Nu știu dacă este o reclamă mascată, dar unele persoane chiar par interesate de acest subiect, așa că am să rezum datele pe care le-am adunat din comentarii. E vorba de clinica Biotexcom, care are și traducători de limba română, din câte se pare. Deoarece nu am o experiență directă cu această clinică și nici nu cunosc persoane care să fi avut, vreau să spun din capul locului că nu recomand să deveniți clienții ei, ci doar enumăr niște informații. În primul rând, condițiile de eligibilitate sunt:

1) Cuplul trebuie să fie căsătorit - totuși, nu cred că pot beneficia de servicii și cuplurile căsătorite de homosexuali (din țările unde aceste căsătorii sunt posibile) - deci serviciul de maternitate surogat nu este oferit unei persoane singure sau unor parteneri domestici; 
2) Pentru ca un cuplu să se poată adresa unei mame surogat e necesar să existe confirmări de la medici că soția nu poate purta sarcina - este interzis prin legea ucrainiană ca astfel de proceduri să fie vândute unei doamne care pur și simplu nu dorește să poarte sarcina ca să nu-și piardă frumusețea corpului, iar femeile vor fi consultate și de medicii clinicii pentru a valida acest lucru;
3) Dacă e necesar să fie (și) ovule donate, e nevoie să se prezinte confirmări că respectiva doamna nu are ovule proprii; 
4) Chiar și femeile în vârstă, trecute de menopauză, se pot înscrie în acest program;
5) Este obligatoriu ca sperma sau / și ovulele să aparțină cuplului în cazul maternității surogat
6) Pe site există informații și fotografii cu donatoare de ovule și donatori de spermă, pentru ca doritorii să le studieze...materialul genetic
7) Dacă este nevoie exclusiv de donare de ovule / spermă, nu este o cerință ca femeia care le solicită să fie căsătorită, pentru că în acest caz nu se recurge la maternitatea surogat.

În certificatul de naștere din Ucraina sunt înscriși numai părinții care au avut un copil cu ajutorul maternității surogat și nu mama purtătoare, care nici măcar nu vede copilul; în România, aceasta apare în fața legii ca mama biologică, împreună cu tatăl copilului. Astfel, mama genetică ar trebui să-și înfieze copilul, dacă acesta se naște aici, fiind posibil ca mama surogat (româncă) să nu mai vrea să-l dea spre adopție. Acesta este avantajul clinicii ucrainiene, pe lângă distanța relativ mică de România.

Vestea proastă, în afară de absența concediului și indemnizației de maternitate în urma unui contract de gestație, este că în prezent Ucraina trece printr-o gravă criză politică, care nu se știe când se va încheia, ceea ce ar putea amenința stabilitatea regiunii și nu numai. Dar să presupunem că acest fapt nu va afecta posibilitatea de a colabora cu această clinică în viitor. În acest caz, sunt bine de știut următoarele etape și costuri despre programul de maternitate surogat cu ovule proprii:
  • la prima vizita (care trebuie programată telefonic) are loc o consultație la medicul specialist și se semnează contractul;
  • analizele, printre care se face și spermograma, intră în costul contractului; 
  • costul unui program de mama surogat cu mai multe încercări este acum de 29.900 euro, iar cel cu o încercare costă 24.000 euro;
  • în costul programului nu sunt incluse cheltuielile de transport până la Kiev;
  • alimentația, cazarea și serviciile medicale (de exemplu, stimulare hormonală pentru prelevarea ovulelor) sunt suportate de clinică;
  • la a doua vizită la clinică are loc pick-up-ul, adică prelevarea ovulelor și a spermei;
  • aspirația ovulelor se face sub anestezie și în aceeași zi se efectuează fecundarea in vitro;
  • transferul embrionului în uterul mamei purtătoare are loc în ziua a cincea;
  • se așteaptă două săptămâni după embriotransfer pentru aflarea rezultatului analizei (Beta HCG) care confirmă prezența sarcinii;
  • achitarea contractului se face în cinci tranșe.
Donatorii vor fi evident absolviți de orice responsabilitate de creștere a copilului, cum ar fi pensia alimentară.

Observăm că, dacă în cazul bărbaților avem două situații de paternitate și anume biologică (tați tradiționali / donatori de spermă) sau adoptivă, în cazul femeilor există patru tipuri de maternitate: mama care naște un copil cu propriile ovule, mama genetică - inclusiv donatoarea de ovule, mama adoptivă și mama care naște un copil cu ovulele altei femei - pentru bani sau pentru a ajuta pe cineva, respectiv pentru că își dorește un copil, poate ține sarcina, dar nu are ovule proprii. Rezultă multe combinații de părinți și familii în lumea de azi.

Ca să recapitulăm, iată la ce tehnici de reproducere umană asistată poate recurge o femeie, din ce am înțeles eu:

Poate menține o sarcină și are ovule proprii
Nu poate ține o sarcină, dar are ovule proprii
Poate ține o sarcină, dar nu are ovule proprii
Nu poate ține o sarcină și nici nu are ovule proprii
Necăsătorită
Donare spermă
-
Donare spermă și ovule
-
Căsătorită cu un soț infertil
Donare spermă
Donare spermă și mamă surogat
Donare spermă și ovule
-
Căsătorită cu un soț fertil
n/a
Mamă surogat
Donare ovule
Donare ovule și mamă surogat
Se înțelege ce pot face bărbații căsătoriți, indiferent dacă sunt sau nu fertili, dar bărbații necăsătoriți au mai puține opțiuni (cei infertili pot doar să adopte).

Costurile sunt ridicate pentru un cuplu și mai ales o femeie singură din România, deși la mama purtătoare ucrainiancă nu cred că ajunge o sumă foarte mare. O comentatoare care nu dispunea de acești bani avea o dilemă, și anume dacă să accepte propunerea soacrei ei de a fi mamă purtătoare a propriului nepot. Oricum, gândiți-vă mult înainte de a avea un copil, prin orice modalitate; poate ar fi bine să citiți așa ceva înainte. 

joi, 6 martie 2014

Hollywood-ul ne pune pe tavă merele discordiei

Premiile Oscar s-au dat deja, dar dezbaterea despre filme nu se termină niciodată. Ca și fotbalul, politica sau religia, opțiunile estetice sunt ceva care trebuie constant discutat. Asta pentru că fiecare dintre noi are dreptate și e necesar să-i convingem pe ceilalți de asta, mai ales când e vorba de arta cinematografică. Dacă nu sunt de acord cu noi, e clar că greșesc.

Să luăm de exemplu premiile Academiei de Film Americane din 2014 (date pentru filme din 2013). Cel mai bun film, ”12 ani de sclavie” este pentru unii o dramă emoționantă și pentru alții: ”A luat Oscarul din motive politice”. Premiul pentru cea mai bună regie a mers la ”Gravity”, despre care unii cred că trebuia să ia și Oscarul pentru cel mai bun film, pentru că a fost mai captivant decât celelalte nominalizate. Dar sunt și păreri contrare: ”Cum să-i dea lui Cuaron premiul pentru regie când filmul ăsta e făcut pe calculator?!”

Trecem la actori. Oamenii au apreciat în general rolul principal făcut de Matthew McConaughey în Dallas Buyers Club, acesta fiind primul film ”bun” în care el joacă, dar sunt și cei care comentează: ”I-au dat Oscar pentru că a slăbit mult și s-a urâțit, nu că merita”. La fel, Jared Leto ar fi luat premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru că interpretează un travestit, deci e tot un fel de corectitudine politică...

Controversele nu se opresc la filmele care au câștigat, ci și la altele nominalizate. ”Lupul de pe Wall Street” a divizat cel mai mult opiniile. Am citit recent un comentariu în care cineva spunea că nu s-a uitat la film pentru că a ațipit la trailer. Asta mi-a amintit de persoanele care nu reușesc să rămână treze la niciun film, fie el comedie, thriller sau orice altceva, pentru că se uită la ele acasă, seara târziu, după o zi lungă și obositoare. Dar pretenția lor la un film este ”măcar să nu mă adoarmă”!

Nu este primul an când oamenii se plâng de filmele care primesc premii Oscar. Anul trecut, câștigătorul - ”Argo” - a fost destul de popular, dar în 2011 aproape nimeni nu a înțeles de ce un film mut alb-negru (”Artistul”) a câștigat. Părerile sunt împărțite și în privința filmului ”Discursul regelui”, despre care unii au spus că e ”bun, dar nu de Oscar”, iar alții că nu e bun deloc, deși acest film are mulți fani.

Aș putea să continui cu exemple, retrospectiv, până la începuturile decernării acestor premii. De fapt, este interesant de urmărit ce nominalizări s-au făcut în fiecare an și dacă filmul câștigător a trecut testul timpului. Nu puține sunt cazurile când filmul de Oscar a fost uitat, iar altul a rămas un reper cinematografic. Asta nu înseamnă neapărat că Academia a greșit, pentru că aici nu e vorba de matematică, dar cinefilii sunt contrariați când filmele lor preferate nu câștigă niciun premiu, sau nu un premiu ”important”.

Alții în schimb consideră că aceste premii nu sunt deloc importante pentru a stabili valoarea unui film, pentru că nu fac decât să mărească numărul de spectatori la cinema sau vânzările de DVD-uri. De fapt, mai nou cresc dowload-urile ilegale pentru că oamenii nu știu la ce să se uite din multitudinea de filme de pe Internet și un premiu atât de mediatizat este un criteriu. Doar dacă este dat de americani, că juriul de la Cannes sau alte festivaluri nu e relevant pentru gustul omului de rând.

În concluzie, dacă aveți chef de ceartă, întrebați pe cineva ce filme îi plac și apoi explicați-i de ce respectivele filme sunt niște porcării. O să vedeți cum se aprinde sau în cel mai rău caz vă ignoră, purtându-vă ranchiună pentru că sunteți snobi sau uitându-se de sus la voi, ca la niște neghiobi. Din arsenalul de jigniri încercați să rețineți:
- ”la filmul ăla n-am rezistat să mă uit mai mult de 20 de minute pentru că scenariul e prea simplist / complicat”
- ”actrița aia n-ar fi în stare să exprime o emoție nici dacă viața ei ar depinde de asta / e prea teatrală”
- ”m-a enervat coloana sonoră / ce era cu costumațiile alea idioate” etc
Oricum ar fi, nu aveți cum să fiți de acord în totalitate cu altă ființă umană când e vorba de filme. Dar uitați-vă în continuare la filme multe și diverse, ca să aveți ce critica.

marți, 4 martie 2014

Cine-luptă la One World Romania

Poți să schimbi ceva prin filme documentare? Probabil că nu, dar măcar spectatorii, atât de puțini cât sunt, pot să analizeze mai profund temele care sunt deseori ignorate în rest. Publicul nu este numeros la astfel de festivaluri pentru că în general filmele prezintă nedreptăți care nu pot fi corectate cu ușurință. Este mult mai ușor să vedem o poveste cu happy-end, pentru că trăim oricum într-o țară din care ne-ar plăcea să evadăm uneori. 

A trecut aproape un sfert de secol de la Revoluție, dar mai sunt încă multe lucruri pentru care trebuie luptat în România. Drepturile omului sunt irelevante dacă ele rămân doar pe hârtie și în practică există o grămadă de persoane care nu au acces la servicii de bază. Asta nu înseamnă să fim nostalgici după comunism, doar că democrația originală din țara noastră nu a rezolvat decât o parte din probleme, capitalismul aducând altele noi. Cum au reacționat cetățenii pentru a schimba ceva în bine? 

Nu putem răspunde că în cursul istoriei națiunii noastre oamenii s-au raliat oricând le-au fost amenințate drepturile. Dacă în anii '90 au existat câteva mitinguri și marșuri de protest în afara faimoasei ”Golaniade” din Piața Universității, abia în 2012 au avut loc primele proteste de amploare după mult timp. Despre ele puteți viziona documentarul ”București, unde ești?”. În anul următor au avut loc mișcări legate de proiectul de la Roșia Montană, ocazie cu care s-a realizat filmul ”Toamna românească”.

Însă la One World, între 17 și 23 martie, aveți ocazia să vedeți documentare despre subiecte mai vechi sau mai noi din multe țări ale lumii, nu doar România. La secțiunea ”După 25 de ani” sunt filme despre comunism; la ”Rebeli pentru cauze” puteți afla, printre altele, mai multe despre Femen și Pussy Riot; la ”Statul strâmb” par să fie multe filme interesante, printre care ”Putin's Games”, despre Jocurile Olimpice de la Soci; mai sunt și alte secțiuni, pe care le puteți descoperi pe site unde există și informații despre bilete și cinematografe etc.

Deși nu sunt genul care merge la filme horror fictive, am fost în edițiile trecute la documentare destul de deprimante; totuși, anul acesta vor și filme mai optimiste: ”Yes we can”, despre un proiect din România care a crescut promovabilitatea la BAC a absolvenților din licee tehnologice sau ”Rețeaua”, un fel de Dallas Buyers Club românesc, pentru pacienți de cancer (a căror orientare sexuală nu contează). Eu voi merge cu siguranță cel puțin la un documentar din secțiunea ”Clinica mass-media”. 

Chiar dacă filmele sunt făcute de străini și au loc în destinații exotice, în majoritatea documentarelor românii pot găsi câte ceva cu care să relaționeze. De exemplu, în ”Aim High in Creation” este vorba despre lupta împotriva gazelor de șist dintr-un stat australian, folosind în mod ironic tehnici de propagandă...nord-coreene. Dacă încă nu știți la care să mergeți, vă puteți ghida după numărul de festivaluri la care a participat un documentar și ce premii a obținut.