joi, 23 ianuarie 2014

Vârsta de pensionare și alte obiceiuri la români


Mariana Câmpeanu, ministrul muncii, a venit recent cu o soluție pentru femeile care se plâng că ies la pensie la aceeași vârstă ca bărbații, adică la 65 de ani. Acestea spun că ar trebui să se pensioneze mai devreme deoarece muncesc și acasă - în primul rând gătind pentru familie, așa că sugestia ei a fost ”să le ajutăm cu semipreparate, să nu mai stea să curețe cartofi.” Iată o cale simplă și modernă către armonia dintre carieră și viața personală!

Este Mariana Câmpeanu o feministă? Cu siguranță nu; dacă era, putea să spună ceva în genul că egalitatea de șanse presupune aceleași drepturi și responsabilități pentru femei și bărbați, atât la serviciu cât și acasă. Dar nu de asta e vorba, ci că ea ignoră specialiștii în nutriție, care avertizează cu privire la riscurile de a consuma mâncare procesată. De fapt, tendința globală este de revenire la slow-food, de aceea a crescut popularitatea canalelor TV de gătit. În schimb, orașele din țară (în special cele mai mari) sunt pline de patiserii și locuri unde se vinde shaorma. 

Revenind, declarația ministrului a stârnit fost multe reacții negative, în special din partea femeilor dispuse să-și sacrifice timpul liber pentru ca familia lor să mănânce sănătos. Problema este că ceea ce înțeleg multe românce prin mâncare sănătoasă este doar gătitul în propria bucătărie, chiar dacă rețetele lor sunt pline de grăsimi și conțin un amestec de ingrediente care nu ar trebui mâncate împreună. În aceeași idee, țuica și vinul ”de țară” sunt mai sănătoase decât cele din comerț, dar nu când le consumi în cantități industriale, așa cum face bărbatul român.

Înainte de 1989 sloganul era ”nicio masă fără pește”; frustrarea îndelungată a dus după Revoluție la ”nicio masă fără carne de porc sau pui”, oricât de restrânse sunt posibilitățile financiare. Excepție fac zilele de post, când se compensează calitatea cu cantitatea mâncării. În cărțile de bucate din perioada socialistă erau numeroase feluri din cereale, verdețuri și legume (pentru că acestea se găseau mai ușor), dar în zilele noastre se pare că doar cartoful a supraviețuit ca garnitură indispensabilă. O ilustrare a acestui fapt e că lumea se uită ciudat la tine dacă vrei să mănânci un fel principal doar cu salată, fără pâine.

Să luăm și cazul meselor servite la nunți sau alte evenimente speciale, unde există același meniu din negura vremurilor. Întâi aperitivul conținând câteva feluri de salam, apoi friptura cu invariabilii cartofi, apoi sarmalele și la final tort plus încă un desert. Bineînțeles că asta nu se întâmplă zilnic, dar te mai invită prieteni și rude la ziua lor - care e de două ori pe an, că au și onomastică - și nu poți refuza icrele, șnițelul, tortul diplomat și alte câteva feluri ”ușoare” făcute de mânuța gazdei, care te îndeamnă să iei o porție dublă. Apoi vin celelalte cutume: grătar de 1 mai, fasole cu cârnați de 1 decembrie, pomana porcului și cozonacul de Crăciun, salata Boef de Revelion, miel și drob de Paști...

Dacă adăugăm un consum exagerat de ouă, sare, cât și dulciurile de casă cu mult zahăr, nu e nicio surpriză că mulți români suferă de afecțiuni legate de alimentație. De multe ori, se pleacă de la intenții bune, de exemplu: ”să-i dăm copilului ficățel, că ficatul are fier”. Numai că respectivul ficățel nu e așa sănătos când e prăjit, mai ales în ulei de floarea soarelui. Lipsa de educație în acest domeniu nu oprește pe nimeni să apere mâncarea autohtonă tradițională ”ca la mama acasă”, care avea un sens când oamenii se ocupau numai cu lucratul pământului, dar nu acum când destul de mulți sunt sedentari.

Românii de vârsta a doua nu ar fi (ușor) supraponderali dacă singura lor problemă ar fi dieta greșită. Dar stilul de viață românesc este și unul care nu prea include exercițiile fizice. Am fost la câteva săli de fitness și alte locuri unde se fac activități sportive în București, așa că am observat cum majoritatea clienților este compusă din persoane tinere. Este o excepție să vezi pe cineva care pare să aibă peste 40 de ani pe acolo; o dată am surprins o conversație în care o domnișoară îi spunea unui instructor: ”O colegă de-a mea vrea sa vină și ea, dar să știi că are 44 de ani! Dar e o tipă foaaarte deschisă!”

Unii vor spune că nu toată lumea are timp și bani să se întrețină, ceea ce e adevărat. Dar întotdeauna se găsește timp pentru seriale așa cum se găsesc și bani de bere. Ca o paranteză, ceea ce motivează pe cineva în România să se antreneze e doar dorința de a slăbi ca să arate mai bine sau să se mențină în formă pentru a arăta în continuare bine, astfel găsindu-și sau păstrând un partener. După ce se căsătoresc și fac copii, probabil că românii se gândesc că nu mai au de ce să fie atrăgători, deoarece perioada de reproducere s-a încheiat. Nu m-aș mira să aflu că cei aflați ”la a doua tinerețe” care încă merg la sală sunt în general celibatari, au divorțat recent sau sunt în (căutare de) relații extraconjugale.

Exista schimbări în metabolism care apar o dată cu vârsta, de aceea este practic imposibil să ai la 50 de ani silueta de la 20 de ani, oricâte regimuri ai ține. Pe de altă parte, o femeie tipică din România se identifică undeva în jurul vârstei de 35 de ani cu rolul de soție și mamă care trebuie să aibă exclusiv și numai ea grijă de casă, serviciul fiind doar o sursă necesară de bani, iar timpul liber ocupat cu emisiuni de tip reality show. Dorința de a se pensiona mai repede, oricât de mică este pensia, confirmă ipoteza că femeile îmbătrânesc precoce la noi în țară. 

Bărbații, în schimb, nu stau bine la capitolul speranță de viață. Teama românilor că ”nu mai apucă” vârsta la care se pot pensiona nu este chiar irațională: după decenii în care s-au îmbuibat cu mâncare și băutură, eventual au și fumat, dar au preferat să ia autobuzul / mașina în loc să facă doi pași până undeva, n-ar trebui să ne mire că unii nu ajung să beneficieze de banii care le-au fost retrași lunar din salariu pentru pensie. Statului îi convine dacă mori subit, dar nu dacă ai cheltuieli medicale ridicate pe o perioadă mai lungă, și așa au început campaniile acelea cu ”beți cel puțin 2 litri de apă pe zi” etc.

Sigur că nu toate persoanele sunt la fel și nici nu se suferă / moare doar din cauza bolilor care pot fi prevenite și tratate. Ceea ce am vrut să subliniez este că oamenii ar trebui să analizeze mai bine când critică ceva, orice idioțenii ar zice politicienii aflați la guvernare. Românii și româncele care nu sunt cumpătați și dispuși să împrumute ceva mai sănătos din bucătăria altor popoare, sau pentru care sportul înseamnă urmărirea unui meci de fotbal la TV, să se abțină de la judecat pe cei care cumpără margarină, mezeluri și Cola. 

marți, 21 ianuarie 2014

Controversa referitoare la avort

Spania are în prezent o lege permisivă referitoare la avort, dar o dată cu schimbarea guvernului, s-a propus ca acesta să fie admis doar în cazuri de viol / incest pentru care s-a depus plângere sau când viața mamei e pusă în pericol, ceea ce trebuie confirmat de doi medici. Mai mult, părinții unei minore trebuie să-și dea acordul atunci când ea cere un avort și malformațiile fetusului nu sunt considerate un motiv legal. Proiectul de modificare a legii nu este o surpriză pentru cei care știau că partidul de la putere a încercat să declare neconstituțională legea actuală, pe vremea când era în opoziție.
Această propunere a declanșat proteste deoarece este un caz special în care un drept obținut anterior este acum retras femeilor. Dar nu este un caz singular, în Polonia avortul fiind interzis după terminarea regimului socialist, când era legal. Mai sunt și alte țări unde avortul este permis doar în anumite condiții, dar în practică acele condiții sunt ușor de satisfăcut (o femeie poate obține contra cost un certificat medical care atestă că sarcina îi afectează sănătatea psihică) ceea ce face interdicția inaplicabilă.
În alte țări însă, cum ar fi Italia, medicii care sunt din principiu împotriva avortului - un fel de obiectori de conștiință - nu sunt obligați să ajute femeile să avorteze, fiind greu de găsit medici care prestează acest serviciu. Consecința este că femeile cu posibilități materiale recurg la turism medical. Celelalte se descurcă cum pot...Probabil același lucru se întâmplă în țări ca Malta sau Chile, unde avortul este interzis sub orice formă, chiar și dacă femeia ar muri ca urmare a continuării sarcinii. La polul opus se află Canada, unde avortul este subvenționat de stat. 
Unii cred că avortul este o invenție a modernității și să acum se întrerup mai multe sarcini decât în trecut. De fapt, în absența metodelor de contracepție eficiente și convenabile, încă din vremurile străvechi avortul și infanticidul (în special al fetelor din China și India, unde în prezent sunt interzise ecografiile care arată sexul copilului) țineau loc de planificare familială. Bineînțeles că și femeile necăsătorite apelau la acest procedeu - mai ales prostituatele, nu călugărițele.
În ziua de azi este doar mai ușor să se măsoare numărul avorturilor, în țările în care acestea sunt legale, deoarece ele sunt realizate în instituții medicale unde se ține evidența lor. Se estimează totuși că în statele în care avortul este ilegal și contraceptivele nu sunt disponibile, rata avorturilor este la fel de mare ca în țările unde avortul este legal, dar cu repercusiuni grave asupra sănătății femeilor în cauză.
Aceeași comparație poate fi făcută între perioadele în care avortul este legal sau nu, în aceeași țară. De exemplu, în România avortul a fost prima dată legalizat în 1957, la presiunea URSS. A urmat o perioadă cu o rată ascendentă a avorturilor, anticoncepționalele nefiind la îndemână, după care ele au fost din nou interzise la pachet cu contraceptivele prin celebrul decret din 1966 (cu mici excepții legate de vârsta înaintată a mamei sau numărul de copii născuți deja de ea), din motive demografice. Avorturile au scăzut ca număr în acea perioadă, dar nu au dispărut nici pe departe.
După 1989, avortul a fost relegalizat, România având la începutul anilor '90 o rată foarte ridicată de avorturi, din cauza lipsei de educație sexuală. Această rată a scăzut începând cu sfârșitul anilor '90, când femeile au început să fie mai informate cu privire la metode de planificare familială mai puțin drastice. Avem în continuare o rată relativ ridicată de avorturi față de media europeană, chiar dacă alte state au politici la fel de liberale în această privință.
Românii se declară oficial ca unul din cele mai credincioase popoare din lume, așa că numărul ridicat de avorturi e paradoxal; explicația ar fi că anumite femei mai puțin cucernice ridică această medie sau că oamenii preferă să se căiască decât să nu păcătuiască, cu speranța că vor fi în cele din urmă iertați. Oricum, obiecțiile referitoare la legalitatea avortului vin din partea bisericii și în general a persoanelor religioase, care consideră că sufletul apare în momentul concepției. 
Oricare ar fi părerea generală, pro sau contra, într-un stat secular legea avortului nu se bazează - cel puțin oficial - pe credințe religioase, ci pe drepturile omului. Astfel, dreptul la integritate corporală și intimitate al femeii se aplică și în cazul reproducerii. Conform principiului că niciun om nu poate fi obligat să doneze sânge, măduvă osoasă sau organe, deși astfel ar putea salva vieți, nici femeia nu este forțată să ducă până la capăt o sarcină. 
Altfel spus, copilul nedorit este văzut ca un parazit tolerat în corpul femeii, pe care are dreptul de a-l expulza. Sunt și opinii contrare, care spun de exemplu că adulții își asumă un risc în timpul actului sexual consensual, metodele contraceptive (inclusiv pilula de urgență) nefiind 100% sigure, deci părinții trebuie să fie responsabili pentru cazurile în care femeia rămâne însărcinată. Ei ar putea să dea copilul spre adopție, teoretic, sau să-l lase în grija statului, așa cum l-ar fi lăsat odinioară la ușa mănăstirii.
Acest lucru aduce în discuție drepturile tatălui referitoare la avort. În mod ideal, decizia se ia în cuplu. Dacă în antichitate copilul era proprietatea bărbatului, femeia fiind pedepsită când avorta fără voia lui, în lumea liberă de azi tatăl se află în cu totul altă situație: nu trebuie să i se ceară acordul cu privire la avort, deoarece fătul este legat intrinsec de corpul mamei, dar dacă femeia hotărăște să nască, el este obligat să susțină financiar copilul (în cazul în care poate). 
Pe de altă parte, un ”avort masculin”, adică degrevarea de obligațiile ce revin din paternitate, ar însemna și mai puțin simț al responsabilității pentru bărbații moderni care își părăsesc partenerele gravide tocmai pentru că există posibilitatea avortului feminin. Mai demult, comunitatea ar fi constrâns un prezumtiv tată să o ia de soție pe mamă, iar divorțul nu era o opțiune. În zilele noastre, gestul ”nobil” pe care îl face bărbatul este să plătească avortul.
Un alt punct de vedere, la fel de important, este cel legat de dreptul la viață al copilului (cuvintele ”fetus”, ”embrion” și ”zigot” sunt rău văzute de cei care militează împotriva avortului, ei considerând că acestea dezumanizează copilul nenăscut). Mișcarea pro-life susține că fătul are aceleași drepturi ca orice ființă umană, din momentul fecundației, dat fiind potențialul său, iar adepții mișcării pro-choice spun că el nu este o persoană pentru că depinde vital de mamă până în momentul validității - când este în afara uterului.
De aceea, legiuitorii fac în general un compromis, acceptând avortul la cerere doar până la finalul primului trimestru de sarcină și mai târziu numai în cazuri speciale. Limitarea este arbitrară, dar începând cu al doilea trimestru mama poate simți mișcările fătului. La sfârșitul celui de-al doilea trimestru, copilul poate chiar supraviețui în exterior cu terapie intensivă.
Cei care se opun avortului critică și criteriile de aprobare a acestuia, de exemplu prezența unei malformații dovedite prin ecografie, pe motiv că este o formă de discriminare la fel de gravă ca uciderea unui copil care capătă un handicap ca urmare a unui accident produs pe timpul vieții. În plus, copiii concepuți în urma unui viol nu ar trebui să fie condamnați la moarte pentru fapta comisă de tatăl lor. Consistența logică intră uneori în conflict cu bunul simț, o persoană rezonabilă simțind compasiune față de victima minoră a unui incest, care ar da naștere unui copil retardat.
Știința nu are un rol decisiv în clarificarea aspectelor morale legate de avort, în sensul că nu există un moment universal acceptat pentru începutul vieții demne de protecție: la scindarea ovulului fertilizat în doi sau mai mulți embrioni (în cazul gemenilor univitelini), la formarea sistemului nervos, la primele semne de activitate cerebrală etc. Alegerea unei variante este mai mult sau mai puțin personală, ca aceea de fi vegetarian din rațiuni etice. Este totuși o diferență între a trăi după propriul sistem de valori și a-l impune altora.
Ceea ce influențează percepția asupra legilor referitoare la avort este de fapt opțiunea politică a fiecăruia. Simplificând, unii oameni nu vor ca statul să intervină deloc în economie sau viața privată, alții vor ca el să intervină doar în economie sau doar în viața privată și a patra categorie de oameni dorește un stat care intervine peste tot. 
În Spania, actualul guvern conservator de centru-dreapta nu face decât să-și respecte promisiunile făcute electoratului, printre care se număra și restrângerea accesului la avort. Dacă spaniolii au votat un partid care acum are o majoritate clară nu înseamnă însă că Partidul Popular a fost ales tocmai pentru acest issue. A fost vorba în primul rând de situația economică dificilă, pe care alegătorii au atribuit-o socialiștilor. Întâmplător, această situație economică dificilă este des invocată ca una din cauzele avortului.

joi, 16 ianuarie 2014

Epoca de aur a tehnologiei din tranziție

Tehnologia joacă un rol important în evoluția noastră încă din epoca de piatră, în care trăia familia Flinstone, după cum știm din desene animate. Ce-i drept, nu toată lumea beneficiază de noile descoperiri ale științei, dar într-un fel este mai bine să ducă o viață care nu e controlată de numărul de e-mail-uri, mesaje pe Whatsapp și notificări primite. Scrisorile și vederile autentice au un farmec aparte.
Eu una fac parte din generația Y, asta obsedată de tehnologia digitală, dar sunt aproape de generația X, așa că îmi amintesc tehnologia mileniului trecut și simt o anumită nostalgie pentru ea, chiar dacă cea modernă este mai bună din multe puncte de vedere. Pentru că România nu a fost niciodată un vârf de lance al tehnologiei mondiale (din cauza sărăciei, evident) și anumite invenții ar fi fost oricum interzise în perioada comunismului, a rezistat foarte mult inclusiv tehnologia generației baby boom.
O să enumăr câteva din lucrurile care ”pe vremea mea” erau ceva mai rudimentare. Voi începe cu computerul, cu care am făcut cunoștință în copilărie, atunci când el era mare, dar încet. Nu ascultam mp3-uri la el, având în scopuri muzicale un casetofon (da, chiar și după apariția CD-urilor). De filme nici măcar nu putea fi vorba la rezoluția aceea, iar Youtube nu era ”născut” încă.
Pe atunci nu știam de Internet, pe care l-am îndrăgit ceva mai târziu, în principal ca să stau pe Mirc, să citesc bancuri și versuri ale unor melodii în engleză. Nu auzisem de Wikipedia, așa că referate.ro era the bomb. Când a apărut Yahoo Messenger a fost un fel de revoluție culturală a modului în care interacționam între noi. Aveam până și emoticoane :)
Altă categorie a dinozaurilor tehnologici este cea a telefoanelor. Nu numai că erau fixe, dar la început nici măcar nu aveau butoane, ci o rotiță din aceea la care se putea pune lăcățel! Mobilitatea însemna să dai un telefon din oraș, dacă aveai la tine fise. După asta s-au introdus cartelele pentru telefoanele publice, care erau pentru noi un fel de minune a tehnicii moderne.
La liceu, majoritatea colegilor mei au primit cadou ”celulare” abia când au împlinit 18 ani, iar Nokia 1100 era maximul la care puteai spera. Dacă un coleg avea un telefon la care se putea asculta radio, nouă celorlalți ni se părea ultimul răcnet. La facultate, erai șmecher dacă aveai telefon...cu cameră! Până și chestii mărunte ca ecran în culori sau sunete polifonice erau menționate în reclame ca să se justifice sumele relativ mari cerute pentru acele telefoane cam primitive, privind retrospectiv.
Cât despre camerele foto, ele aveau film și trebuia să te duci undeva să le developezi, în afara cazului în care dețineai un Polaroid. La cinema nu exista Imax si televizoarele aveau un spate generos. Mă uitam la Star Trek, dar nu-mi imaginam că voi ajunge așa curând să văd persoana cu care vorbesc de la distanță (pe Skype). Nici că o să citesc ziare și cărți de pe o tabletă sau o să chem taxiul printr-o aplicație.
Dacă voiai să te orientezi prin oraș sau prin țară, pe atunci foloseai o hartă adevărată, căci Google Maps erau indisponibile. ”GPS-ul” consta în a întreba un trecător încotro s-o iei, deci în zonele fără localități nu prea aveai ”semnal”. Cuvinte ca wireless nu erau în vocabularul nostru, deși americanii fuseseră deja pe Lună în 1969.
Wii?! Nuu, Prince pe PC sau Mario la televizor, cu niște console arhaice. Ah, și Tetris pe Gameboy. În loc de iPod, tinerii aveau walkman sau în cel mai bun caz CD player-e portabile. La birourile primilor ani '90 încă se mai foloseau mașini de scris, nu Word.
Trebuia să decongelezi regulat frigiderul ca să nu facă un strat enorm de gheață. Dimineața, deșteptarea era dată de un ceas cu sonerie. Calendarele erau de asemenea fizice și nu se foloseau doar ca decor. Nici nu am observat când a devenit aerul condiționat o dotare standard în mașini și clădiri.
Dar mai sunt și electrocasnice care nu au evoluat prea mult, nu? Ca mașina de spălat, fierul de călcat sau aspiratorul...Greșit! Acum sunt toate ”smart”; există o furculiță care vibrează atunci când mănânci prea repede (ca să nu te îngrași, cică), o periuță de dinți care înregistrează cantitatea de tartru, o brățară care îți măsoară calitatea sănătății și un ceas de mână parcă scos din filmele cu James Bond.
Gata, mă simt antică. Deși noua tehnologie mai mult ne complică viețile, nu sunt pregătită pentru sihăstrie digitală. Pe de altă parte, mă sperie puțin consumerismul pe care îl presupune goana după gadget-uri. Acum că s-a închis și Winamp, m-am întors la fosilele redării audio, adică la vinyluri. Am ajuns la concluzia că tehnologia contemporană este ceva în care nu merită să investești prea mulți bani, pentru că se demodează într-un ritm mult prea rapid. De exemplu, am pe acasă niște dischete pe care ar trebui să le reciclez într-o geantă sau ceva de genul ăsta.

luni, 13 ianuarie 2014

Ștacheta prea ridicată

În ultima vreme am citit tot mai multe articole care înfierează ce le face mass-media femeilor, până la punctul în care mi s-a făcut greață. Photoshop-ul din reclame prostește oamenii, făcându-i pe băieți să vrea partenere ireal de frumoase și pe fete să arate ca acele sex-simboluri de pe copertele revistelor, bla bla bla. Pun pariu însă că toate lamentările nu vor duce la vreo schimbare în bine.
Este oare această absurditate tipică vremurilor noastre? Mă îndoiesc că toate contemporanele lui Boticelli arătau la fel de bine ca Venus. Diferența e că nu am auzit de cineva din perioada Renașterii care să se plângă că pictura aceea făcea femeile de rând să se simtă urâte. Ce-i drept, nu multă lume a văzut-o până în epoca modernă, iar femeile nu prea aveau dreptul la opinie, pe atunci. După care standardele s-au schimbat și acel model nu ar mai fi azi considerat imaginea frumuseții.
La prima vedere, criticile sunt justificate. Totuși, în societatea occidentală sunt mai multe persoane, de ambele sexe, care suferă de obezitate decât de anorexie. Subiectul pare să fie și mai sensibil când e vorba de tinere mame. Multe femei plătesc maternitatea cu prețul siluetei lor; de aceea, atunci când o soție de fotbalist norvegian pune online poze semi-nud cu ea la 4 zile după naștere, având un abdomen plat, o grămadă de ”mămici” se supără: asta creează standarde prea înalte pentru femeile de rând, zic ele. Nu contează că respectiva narcisistă a plecat la drum cu un bagaj genetic mai bun (din punct de vedere fizic), că face mai mult sport având tone de timp liber și mănâncă mai sănătos sau că are bani să-și facă îmbunătățiri corporale. Tot ce contează e că au găsit un blog de fitness la care pot comenta acid.
Până și Beyonce a fost luată în colimator pentru astfel de aptitudini supraomenești, care ridică prea mult standardele când vorbim de reluarea carierei după naștere. Nu numai că arată bine în videoclipuri, dar a scos atât de rapid un nou album! Nu cunosc și nu mă interesează viața ei personală (și nici măcar atât de mult ce cântă), dar îmi închipui că, având o ditamai averea, împreună cu Jay-Z, își permite să angajeze o armată de doici și bone, încât să aibă timp să înregistreze - ca să mai strângă un ban pentru aia mică, nu de alta. O femeie obișnuită, în schimb, se întoarce la job dacă are noroc să o ajute o bunică cu creșterea copilului, că nu toată lumea are bani pentru o creșă decentă (sau nu există deloc creșe în localitatea unde locuiește). Dar hai să ne comparăm cu cele mai bogate celebrități!
Unii oamenii sunt foarte ofensați de ”cyber-bullies” ca această mamă a 3 copii, în formă excelentă, care vrea să sugereze că nu există scuze pentru a nu fi în formă. Poate că nu există, dar în fond, de ce ar trebui să existe? Există și oameni fericiți în pielea lor chiar dacă au niște kg în plus, pentru simplul fapt că nu sunt superficiali. Cel puțin, nu când vine vorba de ei. Dar le este foarte ușor să judece imperfecțiunile altora.
Generalizând, astfel de poze sau știri sunt făcute de oameni care vor să câștige bani / faimă și vizualizate de o turmă de alți oameni care vor să știe ce mai e nou în lumea mondenă sau care mai sunt trendurile în modă și frumusețe. Există și o categorie de critici care vorbesc de zeci de ani despre aceste standarde imposibile și totuși respectivele standarde se înalță tot mai sus. Ca să simplific și mai mult, niște escroci fac averi de pe urma unor proști, după care niște...naivi deplâng nedreptatea lumii (e vorba de lumea-ntâia, că lumile celelalte au altele pe cap). Chestia asta durează de atât timp că mie îmi vine să mă mut pe altă planetă.