miercuri, 24 decembrie 2014

Reciclaţi şi reutilizaţi filmele de Sărbători!

Există multă diversitate în lume, dar sunt şi lucruri pe care oamenii le au în comun, din Argentina până în România şi chiar Indonezia. Unul din aceste lucruri este „Singur acasă” la TV de Crăciun. Probabil doar în Cuba şi Coreea de Nord nu există această tradiţie; dar la cum se îndreaptă lucrurile, cubanezii vor avea în curând Coca-Cola şi reclame cu "vin sărbătorile". Din fericire pentru locuitorii acestor ţări, la ei nu se vinde nici Tuborg Christmas Brew, însoţit de cântecelul acela pe care aş vrea să-l uit.

Să revin la Singur acasă. Credeam că numai Pro TV ar da ani la rând aceleaşi filme, când am aflat că există canale TV din alte ţări, care s-au înfiinţat mai demult şi care au avut deci avantajul de a-l difuza pe Kevin timp de peste 20 de ani până acum, la fiecare Crăciun. În Polonia, o astfel de televiziune a avut recent iniţiativa să nu mai difuzeze acest clasic pe 24 decembrie, iar ceea ce a urmat este cumva previzibil. Oamenii au protestat până când cei de la televiziune şi-au venit în fire şi au continuat bunul obicei.

În Ungaria se spune că de Crăciun nu se mai sărbătoreşte naşterea lui Iisus acum 2000 de ani, ci faptul că un băieţel şi-a apărat casa de nişte hoţi (cretini)  în 1990. Chiar şi turcii, care în general sunt musulmani, nu creştini, au preluat anumite simboluri ale consumerismului american, printre care instalaţii cu beculeţe şi, bineînţeles, Singur acasă la televizor. Probabil ascultă şi ei All I want for ChristmasLast Christmas şi alte „colinde”. Cel puţin nu au un Ştefan Hruşcă sau un Fuego turc. Sper!

În afară de faptul că nu e un film realist –  ce părinţi îşi uită unul din copii acasă de Crăciun când pleacă în Franţa?  – Singur acasă e un film amuzant pentru copii. Dar sunt multe filme „de Crăciun”, de la O lume minunată încoace şi multe din ele sunt mai bune. De ce insistă telespectatorii din Finlanda până în Italia să se uite la acest film şi nu la altul, totuşi? Poate pentru că au sentimentul că nu ar mai fi acel spirit de Crăciun cu care s-au obişnuit, fără Macaulay Culkin şi Joe Pesci pe micile ecrane.

Într-un sens larg, Greu de ucis şi Armă letală sunt şi ele filme de sărbători, la care familia se uită având alături bradul împodobit cu globuri şi beteală, în timp ce mănâncă sarmale şi cozonac. Dar nu se compară cu „magia” pe care o inspiră Singur acasă  - care e pentru Crăciun ceea ce Masca e pentru Revelion (pe acelaşi post). Să te uiţi la nişte bărbaţi adulţi care îşi ard mâinile pe clanţa încinsă în prealabil şi alunecă pe nişte mărgeluţe aruncate strategic pe jos e ceea ce „se face” în această perioadă a anului.

marți, 21 octombrie 2014

Pentru acea perioadă a cincinalului când poți vota

Ce bine că trăim într-o democrație și că ne putem alege proprii lideri, nu-i așa? Mai ales că sunt o puzderie de candidați, deci ai ce alege! Varianta rea, alternativa proasta sau opțiunea dezastruoasă etc. Totuși, e mult zgomot pentru nimic în jurul alegerilor prezidențiale, când la noi Președintele nici nu are pârghii la îndemână pentru a îndeplini tot ce promite în program. 

Conform Constituției, Președintele reprezintă statul și are rolul de a garanta independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. Adică să ne apere de o eventuală invazie a rușilor/ ISIS și să aibă grijă să nu apară vreun stat-enclavă. Președintele mai veghează și la buna funcționare a autorităților publice, ceea ce s-ar traduce cu: dacă observă nereguli, el/ea nu poate decât să acuze și să se lamenteze, autoritățile (Parlament, Guvern etc.) vor funcționa în continuare prost. 

În acest scop, spune Constituția în continuare, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului - pentru cei care nu știu, puterea legislativă, executivă și judecătorească - precum și între stat și societate. O alăturare de cuvinte fără însemnătate practică. Apoi Constituția detaliază cum este ales Președintele, durata mandatului, incompatibilități (nu poate fi membru al unui partid în timpul mandatului și nu poate avea altă funcție publică sau privată), imunitate...

Concret, cea mai importantă putere a Președintelui este că desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, care poate fi sau nu acceptat de Parlament. Această numire are loc de obicei în urma alegerilor parlamentare naționale. Președintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme ”urgente și de importanță deosebită” și poate participa la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național (politică externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice etc.) 

Este clar că relația dintre Președinte și Guvern merge bine dacă cele două autorități sunt de aceeași culoare politică, și mai ales dacă în Parlament există o majoritate clară care să le susțină pe acestea. Dacă Președintele și prim-ministrul au ideologii diferite, sau pur și simplu fac parte din grupări de interese rivale, Președintele nu poate face mare lucru. Președintele poate fi ”jucător” doar prin intermediul unui premier marionetă.

În relația cu Parlamentul, Președintele poate adresa mesaje, care desigur că pot fi ignorate sau criticate de parlamentarii care sunt de cealaltă parte a baricadei. Dar așa cum Președintele poate fi propus spre suspendare de către Parlament, și Președintele poate să dizolve Parlamentul (o dată pe an) dacă acesta a refuzat două propuneri de formare a Guvernului în termen de 60 de zile. În acest caz, au loc alegeri anticipate. Dizolvarea nu poate avea loc în ultimele 6 luni de mandat prezidențial, nici în starea de asediu, urgență șamd.

După consultarea Parlamentului, Președintele poate cere poporului să-și exprime opinia cu privire la probleme de interes național, prin referendum. După cum s-a văzut, această opinie este...ca să fie. În domeniul politicii externe, Președintele încheie tratate internaționale în numele României, dar acestea sunt negociate de Guvern și supuse spre ratificare Parlamentului. Președintele acreditează și recheamă ambasodori / consuli și aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentanții altor state sunt acreditați pe lângă Președinte.

Măcar în domeniul apărării, Președintele are atribuții majore, fiind comandantul forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țarii. El poate mobiliza armata și ia măsuri pentru apărarea țării, informând totuși Parlamentul, dacă acesta nu e în sesiune. Tot Președintele instituie starea de asediu sau de urgență în toată țara sau doar în anumite regiuni. Printre alte atribuții, Președintele acordă: grațiere individuală, decorații, gradele de mareșal, general și amiral.

De asemenea, Președintele mai semnează și numiri în funcție, de exemplu de judecător. Din alte părți ale Constituției, mai reiese și că Președintele: poate să trimită o lege spre reexaminare, dar o singură dată (oricum este obligat să o promulge); are dreptul de cere urmărirea penală a membrilor guvernului și de a dispune suspendarea lor din funcție, pe acest criteriu; prezidează ședințele Consiliului Suprem al Magistraturii la care participă; propune directori ai serviciilor de informații, care trebuie însă numiți de Parlament.

Președintele are la dispoziție o administrație, despre care puteți citi mai multe aici. Aceasta e formată din consilieri care fac studii și rapoarte ce stau la baza unor posibile politici publice. Totuși, Președintele nu are inițiativă legislativă, deci în afară de departamentele care se ocupă strict de atribuțiile sale constituționale, celelalte (printre care comisiile prezidențiale) au un rol consultativ, în cel mai bun caz.

Astfel, cel puțin până în 2016, avem două scenarii: toată puterea politică va fi în mâinile PSD - nu e mare diferență față de acum - sau vom avea un președinte de dreapta cu puteri limitate. Dacă mai punem la socoteală și că Uniunea Europeană și mediul internațional au o influență mare asupra României, e clar că nu contează foarte mult cine ajunge Președinte. Dar poate unora chiar le pasă cu cine votează, în sensul că nu pot fi convinși să aleagă un candidat contra unei plase cu mâncare.

Dacă te interesează ce spun candidații, nu ce o să facă efectiv, poți să le citești programele politice. Vei observa că ele depășesc cu mult cadrul posibilităților Președintelui României, de parcă respectivii ar candida la președinția SUA, unde e cu totul altă mâncare de pește. Stai liniștit(ă), în punctele în care chiar s-ar putea face o schimbare, cam toți sunt de acord: continuarea parteneriatului strategic cu SUA, întărirea rolului României în NATO bla bla.

Niciodată nu a fost mai ușor să cauți, pe Internet, informații despre candidați și eventual partidele care îi susțin, ca să alegi eternul ”rău mai mic”. Dacă ți se pare prea mare pierdere de timp, restrânge selecția la cei care au șanse să intre în turul doi. Căci oricât de mult ar încinge spiritele anumiți candidați în online, în sondaje nu trec de câteva procente. Welcome to Realpolitik.

luni, 6 octombrie 2014

Airbnb și o excursie la Barcelona

Acum vreo două luni m-am hotărât să merg la Barcelona și, după ce am cumpărat biletele de avion, am început să caut cazare. Mergând cu câțiva prieteni, ne-am gândit că cel mai bine ar fi să alegem un apartament unde să stăm împreună. Am văzut un link către site-ul airbnb.com, care intermediază rezervări între proprietari (sau administratori de apartamente) și turiști, așa că am intrat să văd despre ce e vorba.

Din fotografii, multe dintre apartamente păreau într-adevăr drăguțe și prețurile la care se închiriau nu erau mari. Am ales un apartament cu mai mult de o lună înainte de plecare și banii mi-au fost retrași din cont. Proprietarul apartamentului urma să îi primească la o zi după cazarea noastră. Doar că, la mai puțin de 24 de ore înainte de zborul către Barcelona, el ne-a anunțat că are inundație și deci nu ne mai poate primi.

Airbnb.com mi-a oferit 20% în plus pentru această inconveniență, pentru a închiria un alt apartament de pe site-ul lor. Doar că proprietarii îți răspund în maxim 24 de ore, iar eu doream să închei tranzacția în câteva ore. Nu puteam alege mai multe apartamente, ca să-mi maximizez șansele de a primi un răspuns rapid, pentru că dacă ar fi acceptat toți, aș fi fost obligată să plătesc toate sumele aferente.

În plus, trebuie să dovedești că ai pe card toată suma necesară pentru plată în momentul alegerii unui apartament, deși banii tăi sunt blocați la cealaltă rezervare, inclusiv cei 20% pe care ei ți-i fac cadou. Așa că am optat pentru primirea banilor înapoi, deși am pierdut un pic din cauza diferenței de curs (euro-lei) inițial și final. Banii pot veni în maxim 5 zile, iar eu i-am primit în următoarea zi lucrătoare. 

Am închiriat alt apartament de pe eternul booking.com și am fost mulțumită, fiind vorba de aceeași zonă (cartierul Gracia), cam aceleași condiții și un preț foarte apropiat. Concluzia este că airbnb.com nu-ți oferă ceva în plus față de alte site-uri, ba chiar are condiții mai restrictive de rezervare și anulare. Dar nu am închiriat efectiv un apartament prin intermediul lor, așa că nu pot face o recenzie pentru toate serviciile lor.

Barcelona este minunată atunci când vremea e bună (nu prea cald), fiind situată între mare și un lanț muntos. Este un oraș cu blocuri și multe dintre ele sunt bijuterii arhitecturale, construite la începutul secolului XX. Domenech i Montaner este un arhitect notabil pentru modernism, stil tipic pentru Barcelona. Lucrările lui incluse în Patrimoniul Unesco sunt Hospital de Sant Pau (foto din pavilionul central) și Palau de la Musica Catalana.

Există și un întreg cartier în stil gotic, unde se află catedrala Barcelonei (foto curte interioară), de pe al cărei acoperiș se poate vedea o priveliște superbă. Un alt loc care merită văzut este Montjuic, un parc unde se află Poble Espanyol - un fel de muzeu al satului; aici există și o galerie de artă contemporană, cu lucrări de Picasso și Miro. Se poate mânca și face shopping. Din vârful parcului aflat pe un deal, unde poți ajunge și cu telefericul sau cu autobuzul, se vede portul Barcelonei. 

În Barcelona există mulți iubitori de câini, cât și mulți doritori de independență, care atârnă la balcon steagul Cataloniei. Pe stradă am auzit oameni care spuneau că vor vota pe 9 noiembrie, când are loc un referendum pentru autodeterminare. Spre deosebire de UK, care ar fi acceptat ieșirea Scoției din regat, Spania nici nu ia în considerare o discuție. Catalonia nu are nici măcar un sistem fiscal autonom, ca Țara Bascilor.

Catalanii, în plus, nu vorbesc limba spaniolă, iar limba engleză este destul de rară pentru un oraș turistic. Ca să comandăm mâncare, ne-am înțeles mai mult prin limbajul semnelor, pentru că nu înțelegeam meniul în anumite localuri. Am descoperit astfel bucătăria catalană, în care salata este felul întâi, iar crema de zahăr ars se cheamă ”crema catalana”. Dacă ceri pâine, e posibil să primeși toast cu ulei de măsline pe care sunt frecate roșii.

Barcelonezii mănâncă prânzul între 2 și 4, iar cina o iau după ora 9 pm, așa că nu trebuie să crezi că un local este prost / prea scump dacă mergi la 1 ziua sau 8 seara și este gol. Meniul zilei include în general apă și/sau vin, dar berea este și ea foarte populară în Barcelona. De asemenea, există o grămadă de patiserii, magazine cu fructe și legume, dar și destul de multe restaurante japoneze (cu sushi). Poți lua un snack în parc, unde sunt papagali în palmieri cum ar fi la noi vrăbii în tei.

Este un oraș în care multî lume circulă cu motocicleta, scuterul sau bicicleta (probleme cu locuri de parcare). Copiii sunt lăsați să se joace cum vor ei, din câte am observat, în sensul că mamele nu se panichează ușor. Dacă aș fi avut mai mulți bani și bagaj de cală, aș fi cumpărat lucruri făcute de designeri locali, care se găsesc în mici magazine din Raval sau alte cartiere. Mi-ar fi plăcut să mă tund la unul din multele coaforuri pe lângă care am trecut sau să văd un film la cinema.

În rest, zborul cu avionul a fost ok, deși am cumpărat de la Blue Air un sandviș ”deschis”- evident foarte scump - care avea doar o felie de pâine și câteva felii semitransparente de salam. Deplasarea către și din centrul Barcelonei se face cu un autobuz care te (a)duce în mai puțin de 30 min și care circulă des. Biletul costă 5,9 euro și se plătește pe loc; poți lua un bilet dus-întors, ca să ai reducere de 2 euro.

Se pot consulta anumite ghiduri/site-uri de unde să aflii când este intrarea gratuită la unele muzee (MNAC/CCCB) sau la catedrală. La Poble Espanyol este mai ieftin seara. Alte idei pentru low-budget: mers mult pe jos - distanțele nu sunt foarte mari, mâncare și băutură de la supermarket, admirat din afară case ca Batlo, Lleo Morera și Fuster, plimbări pe plajă, pe Rambla sau în parcuri cum ar fi Guell, de unde se vede panorama orașului. 

Dacă plouă - se mai întâmplă și în zonele mediteraneene, poți sta în casă unde să te delectezi cu televiziunile spaniole și catalane. Există seriale și filme în limba engleză (fără subtitrare) și numeroase emisiuni cu tarot! Glumesc, mergi și vezi interiorul faimoasei Sagrada Familia și La Pedrera / Casa Mila, ambele concepute de Gaudi; la cea din urmă vei vedea un apartament tipic de acum 100 de ani. Exit through the gift shop, de unde să iei suveniruri.

joi, 18 septembrie 2014

Ghid de cultură cu bani puțini și timp limitat

Activități culturale? Am vrea, dar n-avem bani și/sau timp pentru ele. Fiecare își organizează bugetul și timpul liber în funcție de priorități și de fapt nu este nimic rău în faptul de a nu consuma cultură. Dar dacă vrei să pari cult sau pur și simplu îți plac anumite lucruri care pot avea eticheta ”cultural”, atunci se găsește mereu o cale. 

În primul rând, cultura e un concept ambiguu, iar costurile ei în materie de timp și bani (sau doar bani, pentru că time is money) sunt de asemenea vagi. Dacă mergi într-o excursie ca să vizitezi muzee punem la socoteală și costurile de transport, cazare, masă, care în fond nu sunt produse culturale? Dacă mergi la film iei în calcul și timpul petrecut pe drum, la coada de bilete etc.?

Hai să analizăm lucruri mai simple. Un exemplu ar fi cărțile. Ele nu sunt scumpe în general, ba sunt chiar gratuite dacă au expirat drepturile de autor, așa că le poți descărca pe telefon, tabletă etc. Dacă nu ai asemenea gadget-uri, există edituri care publică astfel de cărți la prețuri modice. Mai mult, anticariatele sunt pline de ediții mai vechi ale unor cărți care nu sunt neapărat antice.

Eu am citit cărți în format pdf și pe laptop / pc, acasă sau la serviciu, în timpul pauzelor. Există aplicații pentru browser care îți ușurează lectura. Poți citi povestiri scurte sau nuvele în loc de romane, dacă nu te poți concentra foarte mult timp pe un singur lucru. 

Mai există și varianta bibliotecilor, dar acestea au un program care deseori coincide cu al tău și uneori te obligă să citești în sala de lectură. Mai bine împrumuți de la rude / prieteni care au colecții de cărți. Cei care au fost tineri în perioada comunistă au în general o bibliotecă impresionantă (și aproape nimic din ce s-a publicat după Revoluție). Unii se vor bucura că le ceri cărțile și chiar ți le vor face cadou. Alții nu, dar merită încercat.

Când să citești? În mijloacele de transport în comun când mergi sau te întorci de undeva, în pauza de masă, într-un fotoliu seara la tine acasă, într-un parc când îți permite vremea. În orice situație în care aștepți ceva, la o coadă. Dacă mergi cu mașina, audiobook-ul e o soluție, deși trebuie să fii mai atent la drum decât la carte. Când te plimbi prin oraș sau în centre comerciale te poți opri la o librărie să răsfoiești o carte grafică sau de poezie. 

Să zicem că nu îți place să citești, ci să te uiți la filme. If you're daddy is rich, take her out to the mall, la VIP. If you're daddy is poor, just do what you feel; de exemplu, miercuri - Orange film, sau de ce nu, pentru o ieșire romantică, un film vechi la telecinematecă, unde biletul este ieftin. Dinner & a movie poate să însemne artă culinară + cinematografică, nu ceva comercial-banal. Iar o vizionare cu prietenii a unui film / serial bun, la cineva acasă, poate să fie mai fun decât o ieșire în club. 

În București sunt dese ocazii când se proiectează filme sau documentare gratuit, dar la astfel de evenimente e bine să mergi devreme ca să prinzi loc. Vinerea asta, de pildă, e noaptea albă a filmului românesc. Dar nu trebuie să mergi la un film sau orice alt lucru pentru că e gratis sau ieftin, ci pentru că tu crezi că ți-ar plăcea. Există câte un festival de film pentru toate gusturile.

Muzica este probabil cea mai accesibilă dintre toate artele. E suficient să ai un radio sau un calculator de pe care să intri pe Youtube și există câteva posturi TV numai cu muzică. O poți asculta în timp ce faci aproape orice. În orice oraș mare există din când în când concerte în aer liber sau înăuntru, la care nu se plătește intrare. 

Pentru a susține artiștii care-ți plac, cel puțin cei locali care nu sunt tocmai bogați pentru că nu sunt în mainstream, ai putea să cumperi din când în când albume / piese sau bilete la concertele lor. Dar dacă nu-ți permiți nici asta, nu e grav, artiștii sunt plătiți indirect din publicitate - de exemplu la un festival se poate câștiga foarte mult din vânzarea de bere. Iar alte manifestări sunt organizate din fonduri publice, la care ai contribuit și tu, chiar dacă ești un simplu consumator care achită TVA.

Artele plastice sunt relativ accesibile dacă nu vrei să cumperi efectiv obiecte de artă, ci doar să le admiri. Intrarea la muzee este destul de ieftină și în anumite zile chiar gratuită. Dacă locuiești într-o metropolă ai mereu expoziții de văzut, iar vernisajele, ca și performance-urile, sunt în general programate la ore când de obicei nu se lucrează.

Dacă nu îți permiți să mergi la teatru - în orașele de provincie poate fi destul de scump - și totuși îți place teatrul, poți asculta teatru radiofonic. Acesta se poate descărca online, deci nu trebuie să-l asculți exact când îl dau la posturi ca Radio Romania Actualități. În plus poți vedea înregistrări ale unor spectacole (operă, dans, musical) chiar dacă nu e la fel ca atunci când ești în sală. 

Important e să reușești să-ți faci timp pentru a explora, în weekend să zicem, ca să vezi ce te atrage și în viitor să filtrezi oferta mare de evenimente. Dacă nu îți place poezia, nu are rost să mergi la o recitare și să întrebi de ce nu rimează. Arta contemporană, de altfel, nu e pe înțelesul și placul tuturor. Recent, personalul de curățenie de la o galerie a distrus o operă de artă realizată pe o fereastră, pentru că geamul părea pur și simplu murdar.

În general cei care au bani nu au timp, iar cei care au timp nu au bani. Bineînțeles că există cazuri când oamenii se găsesc în dificultăți mari și ultima lor grijă este cultura. În plus, cât timp societatea este în medie prost educată (nu numai din cauza ignoranței), nu te poți aștepta de la oricine să aprecieze o carte. Sau un gen muzical cu care nu e familiarizat.

În același timp, cultura este în viața noastră aproape omniprezentă, chiar dacă nu ne dăm seama. Trecem pe lângă o mostră de street art sau o statuie clasică. Vedem fotografii artistice pe Facebook. Auzim o melodie frumoasă în timp ce facem cumpărături. Admirăm arhitectura din anumite cartiere. Ca să scapi de cultură, trebuie să fii orb și surd. 

miercuri, 27 august 2014

România ca ”personaj” în literatura universală contemporană

Românii au impresia că străinii (prin care se referă de fapt la occidentali) nu știu nimic despre noi, pentru că suntem o țară mică și pentru că ei nu au cultura generală cu care ne lăudăm noi. Acest lucru poate fi adevărat, dar cert este că în ultimul timp, în aproape orice carte pe care o citesc, găsesc cel puțin o referință la România. Ce-i drept, nu am citit atât de mult încât să fac o teză pe acest subiect, dar îmi pare rău că nu mi-am notat mai multe exemple, atunci când le-am întâlnit, ca să arăt că măcar scriitori au o (vagă) idee despre noi. 

Sunt puține cărți cum ar fi Iarna decanului de Saul Bellow a cărei acțiune se petrece, parțial, chiar în România de la sfârșitul anilor '70 (Bellow chiar a fost căsătorit cu o româncă savantă). În multe cărți se vorbește doar puțin de Ceaușescu sau se menționează că cineva este român. Când vezi prima dată asta, ai tendința să crezi că e o întâmplare, dar apoi remarci tot mai multe cazuri. 

Când am început să-l citesc pe Jonathan Coe, am remarcat în Clubul putregaiurilor următorul dialog între elevi de liceu din anii '70 englezești: ” - Trăim în Marea Britanie a lui Callaghan, nu în România lui Ceaușescu” (cu privire la cenzură; Callaghan era prim-ministru la vremea aceea) ”- Cum se scrie Romania, cu o sau cu u?”. În continuarea cărții, numită Cercul închis, de data asta în anii 2000, Coe introduce un personaj nesemnificativ, Irina - bona româncă a copiilor unei familii înstărite de englezi.

El nu este singurul autor britanic care are habar de România. Ian McEwan povestește în Operațiunea Sweet Tooth cum unul din personajele principale, la rândul lui scriitor, publică un eseu despre poeții disidenți din România. Ne întoarcem la perioada comunistă, evident. Iar mai recent, prozatorul israelian Amos Oz spune în treacăt, în Să nu pronunți: noapte - din anii '90, că cineva are un accent românesc. 

Ultima carte de care m-am apucat, Ia uite cine s-a întors, de scriitorul german Timur Vermes, îl are ca personaj principal pe Adolf Hitler, care amintește deja de câteva ori până acum România, cu referire la cel de-al doilea război mondial: rezervele noastre de petrol, teama de a ataca Polonia din cauza tratatului acestei țări cu România, cât și pe bunul său prieten Antonescu. Desigur, toate aceste cărți au mai mult sau mai puțin subiecte politice (pentru că astfel de lecturi mă atrag), de aceea nu e chiar de mirare că găsesc astfel de ”coincidențe”. Politica duce cu gândul la anumite ideologii în care s-au remarcat ”bravii” noștri înaintași.

Presupun că fiecare cititor, de orice naționalitate ar fi, dar mai ales când aparține unei țări mai mici, observă frazele în care este precizată țara lui și ignoră referirile la alte state. Dar nu cred că am dat, în literatura pe care citit-o până acum, atât de des de Estonia, de exemplu. Sau de Uzbekistan, Ghana și multe altele. Oare editurile locale traduc mai ales cărțile în care se spune ceva de români? Mă îndoiesc. Cred că pur și simplu avem o ”faimă” mondială deasupra mediei.

luni, 18 august 2014

Cu CFR și cu cortul e mai distractiv




Când ai o zi liberă care se nimerește înainte sau după weekend, este imperios necesar să pleci din oraș. Mai ales dacă lucrezi pentru un client străin care are alte sărbători legale, ce se potrivesc foarte rar cu cele din România. Și pentru că e vară, destinația predilectă este litoralul. Delta ar fi o variantă, dacă nu ți-ar fi teamă de mers o mie de ani cu vaporul, în timp ce te atacă milioane de țânțari.

O dată cu tine s-au hotărât și alte sute de mii de români să facă exact același lucru, doar că stațiunile au o capacitate limitată, ca și autostrada, care va fi plină de mașini. Faptul că nu ai găsit cazare nu trebuie să te dezamăgească, există întotdeauna varianta camping-ului. Important e că ai prins bilete, nu la trenurile private (mai ieftine și mai comode), ci la eternul CFR călători.

Este ridicol de devreme când ajungi în gară și afli că trenul va întârzia mai mult de o oră. Ai timp să stai la coadă la Mac pentru o așa-zisă cafea, să faci o plângere și să citești cartea pe care te gândisei că o vei citi pe drum/plajă. Apoi vine în sfârșit trenul și pornești către Constanța, de unde te îndrepți către perla litoralului românesc, Mamaia Năvodari.

Problema e că nenea care vinde bilete de autobuz nu știe să te direcționeze bine așa că ocolești mult și mergi o grămadă pe jos, deși un maxi-taxi te-ar fi dus direct acolo. Ai găsit în sfârșit campingul ”Pescăresc”, unde pe niște fâșii de iarbă uscată se întind corturile maneliștilor din toate colțurile țării. Mergi să plătești locul tău înghesuit, ocazie cu care afli că există un program de apă caldă la dușuri.

Stai liniștit, va fi apă rece toată ziua, dar și pentru asta va trebui să stai la coadă, ca să faci o baie de toată jena. Cel puțin apa mării e curată și caldă, până a doua zi, când se răcește și ea. Plaja, altfel frumoasă, e plină de bucățele de scoici care insistă să-ți intre în tălpile goale, iar șezlongurile sunt mai scumpe decât anul trecut. Barurile din zonă au și ele prețuri piperate.


Când vezi cât costă mâncarea la mini market-urile și puținele restaurante din zona de fițe, înțelegi de ce oamenii de la camping au venit echipați cu grătare și bere la pet. Apoi te bucuri că găsești un loc cu autoservire (lângă tomberoanele unde musculițele zboară în jurul gunoiului), dar care de fapt nu este o cantină și nici nu are ceva deja pregătit la ora prânzului. 

În această mare de cocalari se găsește și un loc drăguț, cu muzică bună - Oha Beach, care din păcate e (dez)organizat de hipsteri. Știind că o designeriță avea acolo la vânzare vederi, am întrebat de ele și o fată mi le-a scos dintr-un dulap. Doar că nu știa cât costă una, iar alt angajat și-a dat cu părerea că ar fi 10-15 lei. Am sugerat să dau 5 lei, ceea ce i-a mulțumit...

Dacă mergeți vreodată cu cortul, luați-vă neapărat o saltea specială, pentru un somn confortabil. Dar s-ar putea să fie petreceri pe plajă care oricum nu vă lasă să dormiți până dimineața. Petreceri care nu țin cont de gusturile voastre muzicale. Sau cazați-vă/campați mai departe de plajă. Și dacă vreți să vă recuperați banii în caz că nu mai vreți să stați o zi, trebuie să plecați până în ora 12.

Experiența mea a fost totuși mai bună decât a unei colege care s-a întors mai devreme din concediu pentru că a făcut toxinfecție alimentară și care a povestit cât de murdară era camera pentru care plătise o grămadă de bani la Eforie. Deci cred că cea mai bună variantă de mers la mare în weekend este de fapt Bulgaria, unde poți merge și cu autocarul.

vineri, 8 august 2014

Muntele plouat

După ce trec câteva luni de la ultima urcare pe munte, uiţi că ai promis să nu mai mergi niciodată şi îţi spui că de data asta traseul va fi mai uşor, pentru că e vară, deci nu trebuie să înfrunţi zăpezi şi gheaţă. Ca în cazul unei despărţiri, te regăseşti în piese ca "We're never ever getting back together", dar apoi rememorezi momentele frumoase şi te hotărăşti să mai dai o şansă relaţiei. Aşa că te trezeşti la o oră imposibilă ca să eviţi traficul, să ajungi la cabană, de unde porneşti la minunatul drum. 

Este o zi frumoasă, ai la tine o gustare, nici nu simţi că parcurgi câţiva kilometri. Te-ai abătut de la traseul marcat, pentru că ai mers din inerţie după oamenii din fruntea grupului, care au greşit şi ei calea. La un moment dat, a trebuit să traversezi un pârâu care se umflase şi peste care nu erau buşteni sau pietre mari. Neavând încălţăminte adecvată, te descalţi şi te usuci pe malul celălalt, ca apoi să te încalţi din nou. Apa este incredibil de rece.

Operaţiunea asta a însemnat pierdere de timp, aşa că cei din faţă, care au şi harta, îţi spun ţie şi celorlalţi care rămân în urmă să vă uitaţi după semnul care marchează traseul. E ca şi cum ţi s-ar spune follow the yellow brick road numai că nu eşti în Oz, ci în Narnia. Câteva pârâuri mai târziu, apar timide primele semne de întrebare: oare suntem pe drumul cel bun? Există mereu în jur cel puţin o persoană care te asigură că totul e ok, "că doar nimeni nu stă să marcheze chiar toţi copacii".

La un moment dat devine clar că eşti pe alt traseu, despre care nu ştii cât durează sau unde ajunge. Asta nu ar fi o problemă, mai devreme sau mai târziu tot ajungi la un vârf, priveliştea va fi cu siguranţă mirifică. Doar că începe să picure şi se aude un tunet. Picăturile se transformă treptat în ploaie cu găleata, iar tu nu eşti echipat pentru umezeala asta, că doar ai plecat pe temperaturi caniculare. Te hotărăşti să cobori, realizând că drumul e alunecos ca astă iarnă, iar de data asta te-ai şi rătăcit.

Încerci să găseşti drumul spre pârâul pe care îl auzi curgând în vale, dar nu prea ai repere pentru că toţi copacii, toate pietrele / ciupercile şi florile arată la fel. Cu chiu cu vai nimereşti poteca pe care ai urcat iniţial, şi când ajungi la apă nici nu-ţi mai pasă că îţi bălteşte în ghete. Dacă la dus ocoleai noroiul ca să nu te murdăreşti, acum doar ai grijă să nu cazi sau să păşeşti aiurea rupându-ţi piciorul. Ploia s-a oprit ca să te amăgească, apoi a reînceput. Dar când ajungi la cabană e cald şi soare.

Ai observat la întoarcere şi semnul căzut care ţi-ar fi indicat pe unde să mergi, aflat relativ apoape de punctul de pornire; ca să ştii măcar data viitoare. Reuşisei să faci vreo 3 poze până a început să fie prea umed să-ţi scoţi camera foto, aşa că ai şi suveniruri. Oricum, în zilele următoare nu ai să poţi să nu te gândeşti la excursie, pentru că ai o febră musculară care îţi aduce minte de ea literalmente la tot pasul. Dar putea fi mai rău, bine că nu te-a atacat niciun urs.

sâmbătă, 2 august 2014

Înțelepciunea ”Let it go”

De obicei nu citesc cărţi de psihologie de genul self-help, dar când am văzut titlul „Mastering the Art of Quitting: Why it Matters in Life, Love, and Work” de Peg Streep şi Alan B. Bernstein, am intuit că nu e vorba despre cum să te laşi de ţigări, băutură sau alte droguri. Curioasă în legătură cu subiectul renunţării, am început prin a răsfoi cartea  – vorba vine, fiind o ebook – şi am sfârşit prin a o citi integral. Ceea ce vă recomand şi vouă, în cazul în care vă gândiţi dacă să mergeţi mai departe sau nu cu ceva, fie că e vorba de un job, o relaţie, un proiect personal.

Ideea principală este că trăim într-o societate care ne spune constant că trebuie să persistăm până ne atingem scopurile, cu toate că acest lucru poate să ne facă nefericiţi. Cartea se bazează pe cercetări (experimente sociale) şi studii de caz din SUA, dar cred că se aplică în general şi altor ţări. În limba română, de pildă, există zicale ca „Nu da pasărea din mână pe cea de pe gard”, care poate fi într-adevăr utilă pentru cei care tind să-şi asume riscuri necalculate, dar în schimb încurajează la conservarea stării de fapt, chiar dacă aceasta nu e deloc optimă. Cu alte cuvinte, ”Pasărea din mână” poate fi moartă.

Secretul este să ştii când să continui şi când să renunţi la ceva. Dacă renunţi uşor, doar pentru că apar obstacole surmontabile în calea ţelului tău şi nu vrei să faci eforturi, atunci este normal să fii privit ca o persoană care „nu e bună de nimic”. Problema e că lumea are tendinţa de a te judeca pentru faptul că ai renunţat la ceva, chiar dacă ai făcut tot posibilul să reuşeşti. De exemplu, ai încercat din răsputeri să-ţi salvezi căsnicia, dar tot s-a ajuns la divorţ. Vor exista persoane care consideră că trebuia totuşi să găseşti o soluţie, chiar printre cei dragi, care te fac să te simți vinovat(ă). Și care te sfătuiesc mereu să reziști, orice ar fi, spunându-ți că va fi mai rău dacă schimbi cursul.

Sunt multe motivele pentru care oamenii persistă în situaţii care nu îi fac fericiţi, ci chiar îi deprimă. De exemplu, ideea că au investit deja mult timp în a construi o carieră sau o relaţie cu partenerul lor. Acest lucru pare rațional, dar de fapt e ca şi cum ai spune că mai trebuie să piară nişte vieţi într-un război (Vietnam șamd) pentru că deja au murit mulţi soldaţi şi ar fi incorect să abandonezi cauza – deşi pierdută – pentru care au luptat aceştia. Ca un cartofor care dublează miza atunci când pierde, suntem tentați să credem că ni se va schimba norocul.

Oamenii se așteaptă aproape întotdeauna la un final fericit, pentru că așa am învățat din desene animate, filme și în general din povești. Dacă ţelul tău este să fii avansat la serviciu şi totuşi nu există oportunităţi de promovare în respectivul departament, vei avea totuşi impresia din când în când că eşti aproape de a-ţi atinge ţelul – de exemplu, primeşti un mail de apreciere, ceea ce îți dă speranţe: dacă muncești mai mult, sigur va fi mai bine! De fapt, doar dorinţa ta te face să crezi într-un viitor mai bun din punct de vedere profesional, fără să existe o bază factuală pentru acest lucru. Dacă nu ar fi acest optimism exagerat, ai putea să realizezi mult mai repede când e cazul să pornești pe alt drum. Și anume înainte să fii dat afară, dacă se poate.

Suntem bombardaţi cu anecdote despre oameni care au încercat iar și iar, reuşind  în final  – de exemplu scriitori care au trimis nenumărate manuscrise până să fie publicaţi – ceea ce ne face să credem că dacă vom insista, vom câştiga până la urmă. De fapt, acestea sunt mai degrabă excepţia de la regulă, mulţi oameni persistând în diverse activităţi fără succes, zi de zi, doar că aceste eşecuri nu ajung să fie cunoscute de public, nefiind de interes pentru presă. Chiar dacă toţi oamenii care şi-ar pune în cap ceva şi-ar îndeplini dorinţa, ar putea descoperi că totuşi nu sunt fericiţi pentru că viaţa nu se învârte doar în jurul unui singur ideal, cum ar fi banii, calitatea de părinte perfect sau alte aspecte individuale.

De fapt, dacă te concentrezi pe un singur plan, s-ar putea să pierzi din vedere alte lucruri importante. Există un experiment faimos pe care l-am făcut şi eu acum câţiva ani, online. Urmărind un videoclip cu oameni care joacă baschet, trebuia să spui la final numărul de pase dintre jucători, pentru a-ţi testa atenţia. Eu fac parte din grupul celor care au răspuns corect la întrebarea aceasta, în schimb am rămas perplexă la următoarea: „Ai observat gorila?”. Reluând clipul, de data asta fără să număr pasele, am observat o (actriţă îmbrăcată în) gorilă, care se bătea cu pumnii în piept chiar în mijlocul jocului. Gorila este bineînţeles o metaforă pentru toate lucrurile care devin invizibile din simplul motiv că nu ţi-ai propus să ai grijă de ele, cum ar fi sănătatea. Altfel formulat, nu vezi pădurea de copaci.

De asemenea, uneori contează drumul, nu destinaţia, iar ţelurile pot fi greşit formulate. Un exemplu contemporan care îmi vine minte este educaţia. Prea mulţi elevi şi studenţi, încurajaţi de părinţi şi chiar de profesori, au impresia că la şcoală ai performanțe bune dacă ai medii mari, nu dacă efectiv înveţi ceva. Astfel, ei încearcă să găsească scurtături, cum ar fi să copieze sau să ofere cadouri profesorilor – chiar şi orele de „meditaţie” sunt privite ca o modalitate de a intra în grațiile profesorului de la clasă, care îi va da note mai bune, în loc să fie un mijloc de a instrui elevul care are nevoie de pregătire suplimentară. Scopul nu ar trebui să fie obținerea premiului I, ci consolidarea cunoștințelor. O diplomă este doar o recunoaștere a pregătirii.

Spre deosebire de Steven Spielberg, care a știut de mic că vrea să fie regizor, și-a urmat visul și a avut un parcurs ascendent, mulți dintre noi nu știm din fragedă pruncie ce vrem de la viață. Ne răzgândim, încercăm și dăm greș. Dar nu toți părinții își îndrumă copiii să se descopere singuri, ci le trasează o anumită cale de urmat, în mod direct sau nu, o cale pe care o parte din copii rămân doar din loialitate și simțul datoriei. Această cale variază de la ”ai să înveți cânți la acest instrument, pentru că ți l-am cumpărat și ți-am plătit lecțiile, așa cum ai vrut” până la ”ai să preiei afacerea tatălui tău”.

În economia actuală, majoritatea oamenilor încearcă să-şi păstreze joburile, chiar dacă acestea nu sunt pe placul lor, pentru că au facturi de plătit. Dar dacă vorbim de o minoritate care, de bine de rău, are de ales, observăm că şi aceasta are probleme în a renunţa. Este valabil mai ales pentru cei care au terminat o facultate lungă şi grea, s-au angajat în domeniul respectiv şi au început să urce pe scara ierarhică, câştigând din ce în ce mai bine. Chiar dacă după câţiva ani îşi urăsc munca (total diferită de ce şi-au imaginat când s-au hotărât să dea la respectiva facultate), tot nu iau în calcul ideea reprofilării; nu concep că își pot aplica abilităţile în alt domeniu, de rușine să nu reînceapă de jos.

Să renunţi „cu succes” la ceva, cum se exprimă autorii cărţii, înseamnă să realizezi că nu poţi atinge respectivul ţel – de exemplu pentru că nu ai talentul necesar, cu toată încrederea în tine – sau că nu ai fi fericit nici dacă ai ajunge acolo, pentru că te-ai schimbat de când ți-ai setat obiectivul. Eventual, s-a schimbat contextul şi acum ai alte scopuri, contradictorii cu scopul inițial. Pe de altă parte, renunţarea nu are succes dacă dai vina mereu pe circumstanţele în care te aflii sau pe alte persoane, nici dacă pur şi simplu dispari din peisaj, mai ales în această epocă social media în care oamenii îşi dau demisia și se despart printr-un simplu mesaj pe WhatsApp.

Trebuie să-ţi găseşti singur motivaţia pentru a renunţa, pentru a putea să aspiri la alt scop, de data aceasta fezabil, care te face fericit. În funcţie de factorii psihologici, unora le este mai uşor şi altora mai greu să renunţe (la orice). Dacă nu îţi cultivi „talentul” de a renunţa, încercând să te cunoşti, te vei întoarce de multe ori la situația inițială. Vei continua de exemplu să te plângi despre ceva care s-a întâmplat în trecut şi peste care nu poţi trece, cum ar fi separarea de cineva, care s-a petrecut cu ani în urmă.

Majoritatea oamenilor nu vor spune pe patul de moarte ”Non, je ne regrette rien”, fie pentru că au greșit, fie că nu au profitat de o șansă, așa că nu trebuie să ne fie teamă să abordăm lucrurile dintr-un unghi diferit. Orice am face sau nu am face, este posibil să ne dăm seama după un timp că nu am ales bine. În realitate nu există reţete după care să te ghidezi, poți doar să privești cu realism (nu pesimism) ce poți face și ce nu, să deosebești obiectivele intermediare de cele finale și să analizezi cum poți ajunge la un echilibru între toate lucrurile pe care le dorești simultan. Din când în când, aceste obiective trebuie actualizate, iar dacă le păstrăm, trebuie să analizăm dacă facem pașii corecți pentru a ajunge la ele.

Dar este greu să disociezi ce vrei tu de ce vor ceilalți ca tu să vrei. Lumea în care trăim dă întâietate obiectivelor extrinseci, mai ales bani, faimă și atractivitate fizică. De aceea, suntem influențați să credem că dacă am fi bogați, celebri și frumoși (mereu tineri), am fi fericiți. Obiectivele intrinseci, cum ar fi ”vreau sa mă implic mai mult în comunitate”, ”să păstrez mai mult legătura cu prietenii”, ”să învăț să pictez” etc. nu sunt la fel de valorizate. Dar ceea ce-ți aduce mai multă bucurie poate fi chiar în astfel de lucruri, fără să minimalizăm importanța banilor. 

Un chirurg fericit nu găsește adevărata satisfacție în faptul că ajută pacienții, nici în câștigul mare de bani sau reputație, ci în actul în sine al operării. Puțini dintre noi sunt norocoși să găsească acel lucru care îi pasionează și să facă și bani din asta. În această categorie intră artiștii și sportivii, care însă au mari probleme dacă trebuie să renunțe la vocația lor. Cei care încetează să facă un sport de performanță, mai ales în urma unei afecțiuni medicale care se petrece înainte de vârsta normală de retragere, au dificultăți în a se redefini. Ce sunt ei dacă nu mai sunt sportivi? Senzația pe care o au este că nu mai pot fi nimic altceva. Dar dacă ei se pot reinventa, cu atât mai mult pot ceilalți, odată ce pun pe masă varianta renunțării. Cel puțin asta susțin Streep și Bernstein.

vineri, 18 iulie 2014

Despre risipă

Dintotdeauna oamenii au simțit nevoia de a deține lucruri cu care să epateze, ceea ce s-a agravat în epoca aceasta a consumerismului și a creditelor. Există obiecte care au doar un rol de a confirma status-ul, fără a-și atinge scopul, ca de exemplu cărțile necitite din bibliotecă. Am remarcat o grămadă de tendințe de acest gen, printre care voi enumera câteva cazuri mai des întâlnite:

1. Stație + boxe care ajung la un nivel de zgomot ilegal. Nu că le-ar păsa unor melomani, dar dacă stai la bloc, sau chiar într-un cartier de case apropiate una de alta, este foarte posibil ca un vecin să cheme poliția când tu ai ajuns de-abia la 40% din ce poate sistemul tău audio să dea. Altfel stă treaba dacă locuiești izolat sau ai un local cu autorizație de a pune muzică atât de tare.

2. O casă cu multe camere, când locuiești singur sau doar cu perechea. Înțeleg să ai o cameră pentru oaspeți, dar unii oameni nu primesc aproape niciodată vizitatori (pentru că nu sunt tocmai ospitalieri) și totuși au ditamai vila. Mai mult, își decorează interiorul cu cele mai scumpe finisaje, în condițiile în care ei sunt genul de persoane care nu stau mai deloc pe acasă, fiind genul workaholic

3. Tot la capitolul ăsta, o bucătărie dotată cu electrocasnice de ultimă generație și tot felul de accesorii pentru gătit / preparat băuturi, deși tu mănânci des în oraș sau în cel mai rău caz comanzi ceva, din lipsă de timp sau chef să-ți pregătești singur mâncarea. Dacă nu îți permiți un bucătar personal, o echipare ”ca la mama acasă” este mai mult decât suficientă.

4. O mașină care ajunge la super viteze, deși în România limita de condus pe autostradă e la 130 km/h, iar la depășirea cu 50 km/h a vitezei maxime ți se ia permisul. Dacă ai locui în Germania, ar fi mai de înțeles, dar dacă vrei doar să te duci acolo să vezi cum e să conduci cu (peste) 200 km/h, părerea mea e că ar trebui să închiriezi o mașină de curse, nu să o cumperi. 

5. Un calculator cu mega procesor, RAM și tot ce vrei, eventual de la Apple, pe care îl folosești doar ca să stai pe Facebook. Dacă nu ești gamer, nu-ți folosești calculatorul ca suport pentru home cinema sau alte activități speciale, nu are rost să investești într-un sistem de ultimă generație. În aceeași ordine de idei - un telefon / o tabletă pe care nici nu înțelegi ce poți face și ce nu. 

6. Haine elegante, accesorii și pantofi de firmă, care sunt prea ”bune” pentru a fi purtate la serviciu, dar care se învechesc în dulap pentru că n-ai destule ocazii unde să le porți. În cazul femeilor, adaug trusa de cosmetică cu nenumărate produse, care expiră până ajungi să le utilizezi. Și toate acele aparate de fitness la care nu lucrezi, pentru că ești obosit și leneș.

În aceeași categorie intră o cameră foto cu un obiectiv enorm, dar cu care vei face poze banale. Risipa nu constă doar în cantitatea mare de bunuri pe care le cumperi fără să folosești, ci și în calitatea lor. E ca și cum ai cumpăra un instrument la care nu ști să cânți. În tot timpul ăsta, există pe lume oameni care nu-și permit respectivul ”instrument”, la care ar ști să cânte.

luni, 30 iunie 2014

Vitrina și tavanul de sticlă

Se pare că am supărat un cititor / o cititoare care a văzut imaginile folosite de mine în alt articol și a ajuns la concluzia că acesta este un blog (scris de mai multe femei) împotriva bărbaților. De fapt, acele imagini trebuie înțelese într-un context de empowerment, dar cred că e prea dificil să explic unor oameni acest concept. În schimb, imaginea de azi este, sper eu, pe placul tuturor, fiind mai sinceră. Ea reprezintă teoria glass ceiling, adică o barieră vizibilă însă insurmontabilă pentru femei și minorități, în privința accesului la poziții de putere (mai ales în corporații).

Dar avem multe femei CEO, vor spune criticii acestei teorii. De fapt, femeile cu funcții de conducere din marile companii, ca și femeile politician, sunt doar mai vizibile, deoarece respectivele companii și partide le ”etalează” ca în vitrina unui magazin, pentru a arată că egalitatea de gen este foarte importantă în organizația lor. În realitate, numărul bărbaților aflați în funcții cu putere de decizie, inclusiv cei cu autoritate informală, este mult mai mare decât al femeilor din această categorie, deși populația de femei este aproximativ egală cu aceea de bărbați. 

Este acesta un lucru bun sau rău? Este bun pentru cei care doresc conservarea rolurilor tradiționale în societate - femeia să rămână ”stăpâna casei” - și rău pentru persoanele care doresc mai multă egalitate. De altfel, nu am vorbi de inegalitate dacă femeile însele nu ar vrea să urce în ierarhia diferitelor instituții. Este posibil și ca, în unele cazuri, să nu fie nicio femeie mai competentă decât bărbatul aflat în postura de lider, cu toate că există un număr mare de angajate / membre. Totuși, teoria ”tavanului de sticlă” are argumente puternice. 

Dacă cineva își pune întrebarea ”de ce nu avansează femeile în poziții înalte”, există mai multe abordări care îl pot duce la răspunsuri diferite. Dar sunt cel puțin două aspecte de care trebuie să ții cont: rolul de părinte și solidaritatea bărbaților. Primul lucru se referă la faptul că femeia este privită, cel puțin la anumite vârste, mai degrabă ca mamă decât ca profesionistă. Pentru ea, prioritatea este familia, deci când vine vorba de promovare, managerii / președinții o vor considera o persoană în care nu se poate avea încredere în momentele grele. Un bărbat, în schimb, nu întâmpină astfel de probleme, deoarece se crede că soția lui se ocupă de copii. Ceea ce sugerează că echilibrul cu viața personală este o piedică în calea unei cariere de succes, doar pentru femei.

Al doilea lucru, despre care se vorbește mai puțin, dar este la fel de important: cluburile exclusiviste ale conducătorilor. Când ne referim la top management (în firmele mari), candidații sunt middle-manageri care deja și-au arătat competențele la locul de muncă. Dar asta nu e suficient să dovedești cuiva că ești persoana potrivită pentru post, așa că este nevoie de socializare în timpul liber, care deseori presupune activități tipic bărbătești: de la făcut sport împreună până la mers în echipă la un club de strip-tease sau chiar la un ”salon de masaj erotic”. Evident că femeile nu sunt invitate la asemenea teambuilding-uri.

Acest lucru este cu atât mai clar în pozițiile de conducere din domeniul vânzărilor, unde trebuie să joci golf cu (potențialii) clienți VIP care sunt și ei tot bărbați, desigur. Și am un feeling că aproape orice funcție de top management, chiar dacă nu este în departamentul sales, e oferită celor care aduc contracte bănoase pentru patronat. De aceea, dacă vizitezi un board-room dintr-o corporație vei vedea 100% bărbați albi, de vârsta a doua sau a treia (marja de eroare e undeva la 3%), cu toate că Hollywood-ul ne prezintă, prin exces de political corectness, o reprezentare echitabilă a genurilor / raselor în toate ipostazele; așa că nu mă miră să văd femei afro-americane la cârma unei armate fictive, deși realitatea e cu totul alta.

Apropo de filme, există ceea ce se cheamă celluloid ceiling, adică un număr mai mic de femei în funcții de regizori, producători, scenariști etc. ceea ce explică anumite caracterisitici ale cinematografiei. Bineînțeles că această segregare ocupațională pe orizontală, ca și discriminările din plan vertical, nu sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă femeile din România, o țară cu issues mult mai grave. Dar este de preferat ca acestea să fie măcar recunoscute, nu negate. Pe de altă parte, dacă nu ne place mediul corporatist sau activist dominat de bărbați, alternativa este să ne pornim propria afacere / mișcare socială (că propriul stat nu prea avem cum).

marți, 10 iunie 2014

Viitorul din trecut

Nu vreau să vorbesc de timpuri gramaticale și nici măcar de mașina timpului, ci de cum vedeau scriitori de SF viitorul, acum o jumătate de secol sau mai mult. Probabil că cei care mai trăiesc sunt cumva dezamăgiți de cum au decurs lucrurile după anul 2000 - acest punct simbolic pentru secolul trecut, dar încă mai speră la un viitor îndepărtat mai strălucit, pe care nu-l vor mai apuca. 

Este remarcabil că scriitorii și scenariștii au reușit să prevadă anumite descoperiri științifice și invenții din domeniul tehnologiei, cum ar fi teleconferințele sau alte lucruri mai complexe. Totuși, nu au luat în calcul că ne vom lovi de crize energetice și de poluarea planetei, ceea ce face costisitoare și neprietenoasă cu mediul călătoria în mașini zburătoare pentru tot omul de rând.

În anii '50-'60 omul făcea primele explorări în spațiu și ajungea chiar pe Lună, ceea ce l-ar fi făcut mândru pe Jules Verne. Acest lucru a inspirat numeroase nuvele SF, dintre care unele au fost ecranizate, dar și desene animate, The Jetsons fiind printre cele mai cunoscute. Deși la polul opus pe axa timpului față de familia Flintstone, aceste familii nu se deosebesc foarte mult ca lifestyle

Oricât de avansată ar fi lumea Jetson-ilor, ambele seriale respectă convențiile familiei americane din acea vreme, cu soțul care lucrează și soția casnică etc. Același lucru poate fi observat și la Isaac Asimov care, deși avea o imaginație debordantă, nu și-a putut închipui că se va citi tot mai puțin - deși acum există audio-cărți - sau că tiparul va deveni depășit, chiar având tehnici de scriere după dictare.

O altă „promisiune” SF care nu a fost respectată în realitate este aceea legată de roboții domestici / industriali, care fac toate muncile fizice, lăsând astfel oamenii să lucreze numai cu mintea. Deși multe joburi nu mai există pentru că procesele respective s-au automatizat, numeroși oameni nu au rămas să se ocupe de știință și cultură, ci s-au înmulțit și au devenit șomeri.

Chiar dacă a scris mai mult fiction și mai puțin science, Kurt Vonnegut a întrevăzut astfel de probleme în povestirile sale, suprapopularea fiind una din temele lui recurente. Deși alți scriitori ”amenințau” că fertilitatea umană dispare, el a ghicit că ne îndreptăm către alt tip de viitor. Unul în care toate bolile au un antidot, astfel că oamenii trăiesc tot mai mult, pe o planetă din ce în ce mai aglomerată.

Astfel, o lume ideală în care toată lumea are acces la resurse cum ar fi hrană, adăpost, medicamente șamd este o lume în care oamenii se înmulțesc necontrolat, ceea ce duce evident la diminuarea drastică a acelor resurse. Ai zice că în secolul 21 ”pământenii” sunt suficient de raționali încât să nu aibă (în medie) mai mult de doi-trei copii, dar în nu este cazul.

Deși au adoptat cea mai nouă tehnologie de comunicare, posibilă prin studiul științei, multe părți ale lumii au rămas tributare credințelor religioase și superstițiilor care interzic contracepția, avortul și chiar abstinența, ca să nu mai discutăm de homosexualitate. Omul viitorului, care va conduce racheta spre noi galaxii, este mai probabil asiatic sau negru, așa cum nu-și imaginau scriitorii - bărbați albi.

Ca să rămân în paradigma culorilor, este foarte greu să-ți imaginezi o nuanță pe care nu ai mai văzut-o, deși spectrul culorilor este mai larg decât ceea ce poate vedea omul. Așa și scriitorii SF disting între numeroase culori, dar nu pot vedea ultravioletul, adică acea parte a viitorului care nu este accesibilă nici celor mai intuitive minți. În fond, ei sunt creatori, nu ghicitori.

joi, 5 iunie 2014

30 de zile până la Marte



Ca să ajungi de azi până pe 5 iulie a.c. pe ”planeta roșie” ai avea nevoie de un vehicul care să depășească cu mult viteza maximă a celor mai performante rachete. În schimb, dacă ești în București în acea zi, ai putea să mergi la concertul 30 Seconds to Mars la Romexpo. Chiar dacă e vorba de altceva, îmi place să cred că numele trupei se referă la 30 de secunde în care mănânci un baton Mars.

În caz că ați trăit până acum pe altă planetă, solistul formației este Jared Leto, cel care a luat anul acesta Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar (cunoscut și din filmul Requiem for a Dream). Unii oamenii au mai multe talente, ca să compenseze pentru noi, cei care nu avem niciunul. Oricum, dacă nu sunteți familiari cu muzica lor, ascultați măcar un cover pe care-l fac ei, căci ”nici nu știți ce pierdeți”.

Puteți cumpăra bilete cu discount - în zonele A și Golden, dacă urmăriți paşii de mai jos:
1. Intrați pe acest link 
2. Apăsați pe butonul BILETE.
3. Introduceți codul următor: BLG507RO (îl puteţi folosi de câte ori vreți până pe data de 15 iunie)
4. Bucurați-vă de biletele cu preţ redus!

miercuri, 28 mai 2014

Uniți salvăm, faza pe Europa

Dacă am terminat de salvat România, rezolvându-i problemele la iarbă verde, e timpul să trecem la treburi mai serioase. Acum că se prefigurează rezultatele finale ale alegerilor europarlamentare, mă deranjează puțin formularea ”câștigător este...” pe care o aud de la primul exit-poll încoace. Pentru mine, nr. 1 este Partidul Apatia, reprezentat de vreo două treimi din români. Nu vorbesc de cei care au ales să nu voteze, dintr-un motiv sau altul, ci de marea majoritate care efectiv nu s-a interesat. 

Dacă îi mai luăm în calcul și pe cei împinși de la spate să voteze, care altfel nu ar fi știut că sunt alegeri sau cine candidează, avem un tablou complet al democrației reprezentative românești. Bineînțeles că și în alte state-membre este o situație asemănătoare sau mai proastă, dar nu cunosc la fel de bine motivația străinilor de a vota. Tot ce știu este că puținii români care au votat pe 25 mai au fost influențați de diverse opinii care nu prea au legătură cu Parlamentul European sau în general cu Uniunea Europeană.

De fapt, cred că mulți au vrut un fel de alegeri parlamentare naționale mid-termsau primaries, așa cum se organizează în SUA, dar Constituția nu ne permite, așa că hai să improvizăm. De exemplu, vrem să aflăm cine are cele mai bune șanse să ajungă președinte la iarnă, însă de obicei participarea la alegerile prezidențiale e mai mare, deci nu ai cum să știi de acum părerea celor care nu au votat duminică. Ei bine, cel puțin au realizat unii și alții că puterea stă în unire și că trebuie să renunți la orgolii dacă vrei să faci treabă.

Oricum, e mult mai ușor să alegi între doi oameni decât între zeci de candidați (din partide sau independenți) pe care în mare parte nici nu-i cunoști. Totuși, este de ajuns să știi că acești oameni politici se alătură de regulă unor grupări mai mari din PE. O grămadă de oameni se plâng de fragmentarea dreptei, dar de fapt aceste partidulețe care au trecut pragul electoral vor intra în Partidul Popular European; până și PNL li se alătură.

Astfel, PSD, chiar dacă a luat cele mai multe voturi în România, nu face parte din grupul cel mai numeros la nivel european. În deplasare nu e ca pe teren propriu...Cu adevărat grav este că au intrat în PE numeroase partide de extremă dreapta, care sunt de fapt anti-europene prin discurs. Poate că acum nu ne deranjează că ele resping musulmanii care au imigrat în țările lor, sau chiar evreii care sunt acolo de sute de ani, dar mai devreme sau mai târziu vor ataca orice tip de străini, inclusiv comunitarii din est.

Deja avem în PE un partid, UKIP, cu cel mai bun scor dintre partidele care au candidat în Regatul Unit, după o campanie îndreptată practic împotriva muncitorilor români și bulgari. Acolo sunt locuri de muncă neocupate de autohtoni (fiindcă angajatorii preferă să-i plătească mai puțin pe cei din Est, pentru aceeași muncă). Rămâne de văzut ce vor face acești xenofobi într-o instituție europeană, care nu e singura din complexul sistem legislativ al UE, ca să stopeze fluxul actual de forță de muncă.

miercuri, 21 mai 2014

Hai să boicotăm greva cetățenească!

Deoarece se vorbește intens despre alegeri și ”votul în stradă”, presupun că toată lumea știe despre ce e vorba: ”comunitatea” Uniți Salvăm propune cetățenilor să nu voteze la alegerile europene, că asta - vezi Doamne - îi va învăța minte pe politicienii români. Anumiți lideri auto-proclamați ai acestei mișcări au vrut doar să ”tragă un semnal de alarmă”. Deci până acum nu ne dădeam și noi singuri seama că e ceva putred în politica românească?!

Înainte de toate vreau să spun că înțeleg parțial punctul lor de vedere. M-am uitat pe listele electorale și am simțit nevoia să iau niște metoclopramid cu suc de lămâie. Deși există candidați pe care îi admir, ei vin la pachet cu alții pe care...să zicem că nu îmi plac, iar independenții nu m-au convins. Dacă luăm în considerare doar criteriul ”Roșia Montană”, vom observa că de multe ori partidele au pus ”cianuriști” în poll-position și ”europotriviți” mai jos pe listă. 

Totuși, nu votezi cu cineva doar pentru sau contra acestui proiect. Unul din puținele lucruri care mai motivează lumea să meargă la vot este dorința ca un anumit partid să nu ia prea multe voturi. Eventual, cel care este la putere sau este asociat cu o persoană de la putere. Anul acesta românii îmi par mai înverșunați împotriva unor politicieni, așa că profită de ocazie să le ”arate ei lor”. De fapt, politica europeană este mai complexă de atât, dar cine își bate capul cu chestiile astea plicticoase?

În acest context, apar niște persoane care, chiar dacă au intenții bune, nu au nicio logică în discurs. Să iau pe puncte argumentele lor. În primul rând, termenul de ”grevă” este doar o metaforă lipsită de conținut. Dacă un număr semnificativ de muncitori decid să înceteze munca, patronii au de pierdut. Dacă majoritatea alegătorilor nu se prezintă la vot, oamenii politici nu pierd nimic. E suficient să îi voteze rudele și cei care fac parte dintr-o familie mai numeroasă câștigă. Simplu!

În al doilea rând, boicotul (că asta e de fapt) e o acțiune de protest care nu se potrivește chiar la orice. De exemplu, dacă ai vrea să îți exprimi dezaprobarea față de modul de operare al unei companii, nu îi cumperi produsele decât în cazul în care ar avea monopol pe un bun de bază. Dar dacă vrei să îți arăți nemulțumirea față de clasa politică în ansamblul ei, analogia ar fi că refuzi să cumperi de la orice companie ceva de care ai nevoie. Din nou, partidele nu au nimic de pierdut.

Partidelor pur și simplu nu le pasă de idealism, având membri și mai ales conducători foarte pragmatici. În aceste condiții, introducerea pe buletinul de vot a casetei ”niciunul din cei menționați” (una din propuneri) ar fi un trist premiu de consolare. Să zicem că această casetă primește cele mai multe voturi. Și ce rezolvăm cu asta? O să trimitem mai puțini oameni la Bruxelles sau cum?! Este echivalentul alegerii lui Moș Crăciun sau a Zânei Măseluță parlamentari, așa, ironic.

Susținătorii acestui protest consideră că sunt necesare schimbări legislative importante, lucru cu care sunt de acord. Dar nu modifici legile ieșind în stradă, ci având parlamentari aleși, care pot face alianțe în Parlament. Sau măcar cu lobby-iști care sunt în stare să vină cu o propunere legislativă clară, ceea ce presupune bune cunoștințe juridice, nu figuri de stil. Nu știu în ce democrație imaginară trăiesc cei care își închipuie altceva. Simbolismul poetic e complet nepotrivit în chestiuni atât de concrete.

Există eurosceptici care nu vor să voteze la aceste alegeri ca să nu legitimeze instituțiile UE, ceea ce pot pricepe. Dar în condițiile în care te declari interesat de problematica europeană (de exemplu politicile ei de mediu) să nu votezi nu prea are sens. În plus, orice ar spune protestatarii, matematica este clară: absenteismul persoanelor nehotărâte favorizează partidele cel mai bine clasate în sondaje, adică exact cele pe care dau vina pentru fracturare, actuala lege electorală sau orice altceva.

Ca să nu mai lungesc vorba, dacă nu mergeți la vot, sau vă anulați votul, e treaba voastră, dragi prieteni; dar nu spuneți că o faceți pentru o Românie sau o Europă mai bună! Orice alt motiv e mai acceptabil. E o iluzie să crezi că astfel descurajezi candidații nepotriviți. Mersul în piață și alte forme de participare civică, care sunt într-adevăr necesare, nu sunt nici pe departe suficiente într-o ”republică electorală” ca a noastră sau în Uniunea Europeană.

joi, 15 mai 2014

Navele cu vele vin în portul Constanța între 24 și 27 mai

Adornate
De obicei, nu scriu decât despre evenimente din București, dar dacă într-un alt oraș din țară are loc ceva foarte special, nu mă pot abține să nu recomand. Este vorba de o regată (competiție nautică sportivă) ce are loc anul acesta în Marea Neagră, trecând și prin România. Festivitățile de final ale competiției vor avea loc în portul Constanța, în perioada 24-27 mai, ocazie cu care oricine poate urca gratuit la bordul velierelor. Puteți citi mai multe aici, la secțiunea Info.

Termenul tallship se referă la navele de mari dimensiuni cu pânze, cum ar fi fregatele (spre deosebire de yachturi, care sunt micuțe). În trecut, ele erau nave de luptă, deținute de statul major al Marinei, dar din 1956 aceste vase sunt utilizate în concursuri pentru iubitorii de istorie navală. Acum, ele au un scop recreativ și social - de exemplu, se organizează petreceri la bordul lor - și nu sunt deținute numai de guverne, ci și de organizații non-profit, universități sau persoane fizice. 

Mircea
”Flota” tallship este compusă din nave ce provin din multe țări și este caracterizată de diversitatea dimensiunilor, materialelor sau culorilor de pe carene și de pe pânze. Pentru a uni într-o singură cursă nave atât de diferite există condiția ca ele să fie construite după planuri învechite, adică să aibă structuri de stâlpi și vele care au fost înlocuite în marina comercială și militară de navele cu motor, dar care constituie patrimoniul istoric mondial al navigației.

Acest tip de ambarcațiuni a rămas în vogă pentru navele-școală, cât și printre pasionații de nave de epocă, datorită farmecului lor deosebit. Pe mine mă duc cu gândul la ”Pirații din Caraibe”, care înfruntă mările și oceanele pe astfel de vase. Recent, a fost descoperită o epavă a unei veliere care este posibil să fie faimosa Santa Maria, nava cu care Cristofor Columb a descoperit America (sau Indiile de Vest). Totuși, este foarte dificilă conservarea lemnului unor astfel de nave legendare.


De aceea, multe nave de mari dimensiuni cu pânze nu sunt tocmai ”de epocă”, ci reproduceri fidele ale unor nave care au navigat până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acestea reprezintă mândria Marinelor din statele de apartenență. De asemenea, ele sunt folosite și în cinematografie, atunci când nu sunt înlocuite de imagini generate pe computer. Sper că informațiile obținute de pe Wikipedia v-au stârnit curiozitatea și că fotografiile sau videoclipul v-au făcut să vreți să vedeți live aceste bărci grozave.

marți, 13 mai 2014

Stop obsesiei de a fi mama perfectă

Nu știu dacă ați văzut mai de curând reclame la scutece, dar când mă uitam eu la TV îmi amintesc că ele erau cam așa: un bebe zâmbitor era schimbat de o mamă tânără și frumoasă, care părea foarte odihnită și în general totul era zen. Asta contrastează cumva cu ce știu de la cunoștințele mele care au un copil mic și care atunci când se dau jos din pat ar vrea cel mai mult pe lume să se culce la loc, pentru că n-au dormit aproape toată noaptea din cauza plânsetelor. 

Până și dimineața mea de copil era, din câte îmi aduc aminte, destul de grea, având în vedere că trebuia să mă trezesc devreme și să înfrunt frigul până la grădiniță. Pentru mama, care trebuia să mă și îmbrace, să mă și hrănească, era chiar mai dificil - îmi dau seama acum, privind părinți care își roagă copiii să mănânce sau să fie măcar mai cooperanți atunci când le schimbă hainele. Totuși, pentru femeile din ziua de azi, este o presiune și mai mare de a fi ”Wonder Mom”.

Ca să parafrazez mesajul din cartea All Joy and No Fun: The Paradox of Modern Parenthood de Jennifer Senior: dacă în anii '50 femeile era presate să fie casnicele perfecte - având o casă care strălucea de curățenie și ordine, în zilele noastre aceste standarde înalte s-au mutat în zona creșterii copiilor. Paradoxal, tații petrec acum mai mult timp cu copiii lor, dar se pare că generațiile actuale au nevoie de foarte multă atenție...

Acest lucru este dăunător carierei femeii - în cazul în care aceasta are una, fiind unul din motivele pentru care există puține femei CEO, dar despre asta voi scrie cu altă ocazie. Femeile care aleg să muncească spun că o fac tot pentru copil (conform aceleiași cărți), ca să-i poată oferi un viitor mai bun. Ceea ce e de înțeles atunci când vorbim de un job oarecare, dar oare nicio mamă nu mai are vreo altă vocație profesională? Sau o femeie de carieră e automat o mamă rea?!

Mi se pare normal să te informezi și să încerci să fii un părinte bun, urmând eventual exemplul altor părinți ”imperfecți”. După cum scria o mamă pe Facebook, trebuie să știi că nu ai cum să nu greșești atunci când crești un copil. Orice ai face, cineva îți va spune că nu ai procedat corect. În loc să-și facă reproșuri, mamele ar trebui să realizeze că mai sunt și alte lucruri care contează în viață - de exemplu un hobby. Bineînțeles, aceste lucruri sunt valabile și pentru tați.

duminică, 11 mai 2014

Filme altfel sau ceva diferit (de Eurovision)


Dacă nu urmăriți competiția politică muzicală a Europei, vă sugerez niște filme, europene și ele. Anul trecut a adus destul de multe filme bune la cinema, mai ales pe final, dar în prima parte a lui 2014 nu m-a atras în sală decât Grand Hotel Budapest, un film american cu iz european.  

Așa cum este foarte bine redat în promo-ul de mai jos, realizat de Adrian Sitaru, este greu să ”pui degetul” pe ce înseamnă film european. Sunt mai multe școli de cinema, de exemplu cea rusească sau cea franțuzească, dar chiar și în cadrul aceleiași țări există diversitate. 


Poate că această diversitate nu e foarte evidentă la noi în țară, unde aproape toate filmele recente au fost, așa cum spunea Nae Caranfil într-un interviu, închinate adevărului; în schimb, publicului îi place să fie mințit, să i se spună practic povești, nu să-și retrăiască pe ecran propria viață anostă. 

Dacă vrei să vezi un film neorealist care să aibă și spectaculozitate, nu vei fi dezamăgit(ă) de cinematografia italienească. De exemplu, A fost fiul, un film pe care l-am văzut în cadrul Festivalului de Film European, în care joacă actorul principal din La Grande Bellezza

Deși prezintă probleme specifice Italiei și mai ales Siciliei, filmul are și scene care m-au dus cu gândul la România: blocurile de tip ”comunist” în care se stă cu chirie și se taie uneori apa caldă, sau săracii care își cumpără mașini scumpe și preoții care le binecuvântează contra unei sume de bani.

Mai sunt și alte filme ce merită văzute la FFE. Ca și la Eurovision, puteți vota ceva, mai exact filmul preferat, care poate astfel primi premiul publicului. Trebuie doar să intrați la secțiunea Filme și să selectați unul, având posibilitatea de a-i da o notă de la 1 la 5, nu 12.

Ca toate festivalurile de film, FFE nu are loc în mall-uri, iar în acest caz intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile. Așa că studiați programul și mergeți din timp la Studio și Elvira Popescu, cât mai durează festivalul în București - până pe 15 mai.

joi, 8 mai 2014

Haters gonna hate. Dar până când?

Așa cum spuneam, în weekend-ul acesta are loc ONGFest 2014, festival care se va desfășura în parcul Herăstrău din București. În afară de cele două filme pe care le-am menționat deja, în program vor fi și alte documentare, dar și dezbateri sau concerte -  însă din păcate nu se va da bere gratis, ci doar Bere Gratis. Puteți învăța să dansați aromânește, să faceți origami, să admirați o demonstrație de karate sau să studiați bolta cerească prin telescop. Există chiar și un workshop de...automasaj!

Deși nu am auzit de toate asociațiile și fundațiile românești participante, sunt sigură că ele vor să facă lumea un loc mai bun, fie încercând să conserve ceva ce poate fi pierdut (în natură sau în cultură), fie schimbând lucrurile în bine. Acestea din urmă au o sarcină grea, pentru că se lovesc de indiferență, lipsă de resurse și chiar intoleranță. Anul acesta, tema evenimentului este combaterea discursului instigator la ură. Ne putem doar imagina cât de dificilă ar fi înlăturarea hate speech-ului.

Dacă în ziua de azi oricine poate scrie pe un blog cât de mult urăște persoanele de altă etnie, asta nu înseamnă că trăim într-o epocă mai puțin tolerantă. Ura este doar mai vizibilă și nu s-ar reduce prin faptul că nu ar fi exprimată în public. Dar nu trebuie să confundăm hate speech-ul cu dreptul la libera exprimare, deși unele persoane exagerează atunci când etichetează un discurs ca ”instigator la ură”. Instigarea la ură, în sensul juridic, este discursul prin care se incită la intimidare, violență sau prejudicii aduse unui grup. 

În combaterea acestui tip de discurs, solidaritatea este un ideal aproape imposibil de atins. De exemplu, unele feministe pot considera că anumite minorități sunt ”inferioare” sau pur și simplu nu le pasă că sunt și acestea afectate de discursul instigator la ură; alții văd peste tot discursuri instigare la ură legată de rasă, însă închid ochii atunci când e vorba de glume cu violuri, sau chiar le încurajează. Și așa mai departe. Percepem mai des ceea ce ne diferențiază, decât ceea ce ne unește.

Cei care condamnă discursurile de ură îndreptate către ei pot fi la rândul lor agresivi cu alte categorii de victime. De exemplu, religiile sunt în general împotriva homosexualității, chiar dacă unii homosexuali sunt credincioși (sau chiar preoți). Deși bisericile nu au neapărat un discurs care instigă la ură împotriva homosexualității, faptul că nu îi acceptă pe homosexuali poate atrage discursuri de ură din partea acestora. Și tot așa, ura ia forma unei spirale.

Personal, cred că discursurile care incită la ură nu au nicio scuză, pentru că în trecut au dus la crime împotriva umanității, ceea ce se întâmplă în continuare în lume. Este periculoasă propagarea unor astfel de mesaje, pentru că publicul este influențabil - mai ales cei tineri, puțin educați sau săraci. Propaganda de acest gen se bazează pe ideea că oamenii simplifică foarte mult lucrurile, văzând un dușman comun, în lipsa căruia își închipuie că viața lor ar fi mult mai bună. Sau dacă nu vor să extermine un grup, măcar să-l ”pună la respect”.

Chiar dacă un grup este vinovat de fapte care au dus la vătămarea altui grup (inclusiv prin vorbe), victimele nu trebuie să-și facă singure dreptate, pentru că într-un stat de drept există instituții abilitate să se ocupe de aceste probleme. Din păcate, în România aceste instituții nu funcționează întotdeauna eficient. La nivel global, lucrurile stau chiar mai prost. Mi se pare important de reținut că în fața legii întotdeauna este responsabil un individ și nu comunitatea din care face el parte.

Sper că ONG-uri ca Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, organizatorul evenimentului, sau Active Watch, Centrul de Studii Politice și Societatea de Analize Feministe AnA să aibă succes în proiectele lor împotriva discursului instigator la ură, adică împotriva urii. Ce-i drept, unele discursuri nu vin din convingeri, ci din dorința de a avea mulți alegători sau o audiență mai mare (care se traduce în bani), dar este îngrijorător că un public atât de numeros pleacă urechea la multe dejecții verbale și le mai și aplaudă.

Până acum, singurul lucru pe care l-am făcut în fața unor astfel de discursuri (care nu erau îndreptate neapărat împotriva unui grup din care fac eu parte) a fost să învăț cum să le observ rapid, ca să le ignor pe viitor. Asta din dorința de a nu oferi un ”spectator în plus” unui instigator la ură. Este inutil să încerci să îi convingi pe unii că părerile lor sunt greșite. Cred că singura schimbare cu adevărat pozitivă vine din interior, mai precis prin ”iertarea” celor care le-au făcut un rău imaginar  - acela de a fi diferiți.