joi, 31 octombrie 2013

Domnișoara Christina

Filmul după nuvela omonimă a fost prezentat întâi la TIFF (în iunie 2013), iar aseară a avut loc, la Afi, avanpremiera din București. Azi, de Halloween, are loc premiera în rețeaua Cinema City din țară, iar de mâine va putea fi vizionat în mai multe orașe. Este o perioadă a anului potrivită pentru un film fantasy / thriller / horror, mai ales pentru cinematografia românească cea mult prea neorealistă.
Cei care au citit cartea lui Eliade știu deja despre ce este vorba, pentru că 90% din replici sunt identice în scenariul filmului. Producătorii au adăugat un prolog, și anume o conversație în tren, care se leagă totuși de ceea ce este povestit de scriitor și un epilog prezentat la începutul filmului, în timpul genericului. Acesta din urmă este o ”invenție” care aduce valoare adăugată ecranizării.
Publicul din sală a fost plăcut impresionat de film, având în vedere reacțiile pozitive de la discuția cu regizorul și actorii, cât și numărul relativ mare de întrebări puse. Astfel, am aflat, printre altele, că Miss Christina va merge la un festival de film fantastic de la Bruxelles și că producția a durat 2 ani, dar au trecut anterior câțiva ani până să se obțină fondurile necesare - 1,2 milioane de euro.
Dintre actori, cel mai mult m-a impresionat Ioana Sandu, actrița-copil care o interpretează pe Simina. Ea a fost de-a dreptul înfricoșătoare în film, dar a avut mult umor când a declarat, după film, că scena cea mai dificilă nu a fost cea în care a trebuit să-l sărute pe Tudor Istodor (un bărbat în toată firea), ci să aibă convulsii în brațele altui actor, Ovidiu Ghiniță.
Un lucru interesant a fost că actrița din rolul d-rei Christina (Anastasia Dumitrescu) aduce aminte de o Maia Morgenstern tânără, ceea ce e potrivit, pentru că Maia o interpretează pe sora Christinei, 30 de ani mai târziu. Muzica filmului a fost compusă de un britanic pe care directorul de sunet a avut norocul să-l întâlnească la Londra și este foarte bună. Nu în ultimul rând, locurile unde s-a filmat sunt foarte frumoase, iar efectele speciale completează perfect atmosfera.
Din păcate am stat departe de ecran și nu am avut decât camera de la telefon, deci tot ce am fotografiat este poza asta micuță cu regizorul (la microfon) și o parte din actori. N-am avut nici măcar un marker ca să obțin autografe pe afișul filmului. Mai multe informații despre film puteți găsi pe site-ul oficial, ca și în acest articol

marți, 29 octombrie 2013

It's the simple things

Să poți înota e un lucru simplu pentru unii, însă nu era și pentru mine. Am învățat oarecum să înot la mare, dar din cauza rezistenței scăzute la efort, dădeam din mâini și picioare în mod haotic preț de 2 metri, după care mă odihneam făcând pluta. I-am povestit asta unei prietene care predă înotul și care m-a convins să merg la bazin pentru a mă învăța să înot mai bine.
Bazinul respectiv este în cealaltă parte a orașului față de locuința mea, ce bucurie. Acolo am descoperit că singurii care fac cursuri de înot sunt copiii, pe când adulții vin la piscină doar dacă știu deja să înoate cât de cât bine și vor să rămână în formă sau pur și simplu le place să se bălăcească. Eram astfel singurul elev matur din vestiar, unde unele fetițe erau ajutate de tații sau bunicii lor să se schimbe, deci a fost problematic să-mi pun costumul de baie pe mine.
Instructoarea mi-a dat o plută și mi-a spus să fac cu ea câteva lungimi de bazin, înotând pe față și pe spate. Cel puțin nu era un colac, ca la cei mai mici. Chiar și având pluta, mi-era teamă să intru în apa mai adâncă decât înălțimea mea, dar mi-am învins teama irațională de înec. Până să învăț să mă mișc cum trebuie în apă, mi se părea că sunt o broască țestoasă printre peștișori - copiii care înotau rapid pe lângă mine.
În timp ce exersam, mă gândeam de multe ori că urăsc apa și că locul meu e pe uscat. În plus, nu-mi plăceau dușurile fără cap (într-o baltă comună) de după oră și nici concertul uscătoarelor de păr. Ajungeam acasă lipsită de energie. Dar, după câteva zile de practică, amica mea mi-a luat pluta și am reușit să înot de la un capăt la celălalt și înapoi, fără să obosesc, spre surprinderea mea. A fost cu adevărat motivațional și inspirațional. Cred că nici Michael Phelps nu a fost atât de încântat la olimpiada de la Beijing.
Aceasta nu este o poveste despre cum mi-am îmbunătățit eu skill-urile de înot, ci despre curaj și mai ales perseverență, care sunt în fond lucruri simple, chiar dacă par grele. Este adevărat că de cele mai multe ori ne bucurăm de lucruri primite gratis; totuși, fără un efort cât de mic după care se văd rezultatele, nu putem fi cu adevărat încrezători în propriile forțe. Adevărata valoare stă în lucrurile simple, dar care sunt obținute cu răbdare, aș adăuga eu.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

O salată de subiecte

Un citat celebru dintr-un sitcom american a făcut anul trecut înconjurul web-ului: ”...suntem în 2012. La ce te aștepți, să cunoști o agentă drăguță de turism, în timp ce citești un ziar într-o librărie? Lucrurile astea nu mai există.” România a rămas puțin mai mult în urmă față de SUA, căci sunt în continuare o puzderie de agenții de turism și librării, cel puțin în București. Totuși, unde sunt ziarele de altă dată?
Ele încearcă să se adapteze epocii actuale în care oricine poate scrie orice pe Internet și în care oamenii nu prea mai cumpără hârtie cu reclame. Așa că mai toate publicațiile sunt acum și online, dacă nu doar online. Iar cei care scriu în acest mediu, fie articole de investigație, fie pamflete, trebuie să dea randament în termeni de trafic. Pentru asta, se inspiră din lumea blogging-ului.
Dacă vrei trafic mare pe blog, cel mai indicat e să scrii rețete culinare. Dar să zicem că nu gătești (bine). În acest caz, există alte opțiuni, cum ar fi ceva în genul Blogu' lu' Otravă, sau - la polul opus - un blog de hater în care împroști noroi în nenumărate lucruri și persoane. De exemplu, ai putea scrie împotriva unei forme de artă pe care o consideri desuetă; pentru că nu suntem în Japonia, unde sexul - și nu teatrul - ar fi ceva demodat. În timp ce faci asta, ar fi bine să ataci și o actriță, pentru că poți și pentru că e ușor.
Teatrul, ca și opera, baletul sau concertele de muzică simfonică sunt un gen vechi de spectacole, dar la care oamenii încă mai merg, dintr-un motiv sau altul: fiindcă adevăratul talent actoricesc se vede pe scenă, artiștii lirici au o voce mult mai puternică decât cei care interpretează alte genuri, dansatorii sunt capabili de mișcări senzaționale, iar cei care stăpânesc cântatul la un instrument transmit emoții deosebite. Iar chestia asta se întâmpla și în perioada socialistă, când erau cenzurate cărțile, filmele, melodiile și chiar picturile / sculpturile noi.
Tradiția nu e o valoare în sine, care trebuie păstrată cu orice preț, dar nu e nici un lucru neapărat rău. Alt lucru neutru e să fii copilul unei persoane care s-a consacrat ca o valoare la un moment dat, într-un anume spațiu. Dacă alegi același domeniu artistic și ești destul de modest ca să amintești de părintele tău, admiratorii vor spune că ai moștenit talentul, iar cei care nu te suportă vor susține că nu ai fi ajuns nicăieri dacă nu era tăticu'.
Nu că o apreciez pe Oana Pellea, dar mi se pare josnic chiar și pentru presa românească să abordeze un subiect în care cineva este atacat în mod gratuit. Nu că ar fi abuzat sistemul public de sănătate, cum a făcut Arșinel, ci pentru că: nu e cunoscută din sute de roluri pe plan mondial, nu arată perfect, s-a născut mai demult și, foarte grav, face bani din publicitate (de parcă o revistă s-ar susține numai din numerele cumpărate)!
Cei care cer demisia autorului nu prea au înțeles însă cum stă treaba; chiar dacă pleacă un jurnalist prost, locul lui va fi umplut de unul și mai slab, pentru că acesta e nivelul ”cititorilor inteligenți”. Singurul mod de a lupta contra unui site care scrie ce nu-ți convine e să-l ignori. În vastul Internet sigur găsești ceva care-ți place. În caz că nu reușești, poți încă apela la o agenție de turism pentru a te duce într-un loc fără tehnologie modernă, unde poți citi liniștit o carte.

marți, 22 octombrie 2013

Cu ce ne influențează statutul de cetățeni europeni

Faptul că suntem cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene nu este ceva care să creeze o schimbare evidentă în viețile noastre. Totuși, sunt anumite aspecte care derivă din această membrie și care, în mod indirect, ne afectează într-un fel sau altul. Este vorba de ceea ce se cheamă ”europenizare”.
Anumite lucruri sunt vizibile, de exemplu steagul UE care flutură pe toată clădirile administrației publice, alături de cel românesc. Ne încălzește cu ceva prezența acestui steag? Teoretic nu; practic însă, acest simbol are rolul de a induce în mentalitatea populară că suntem parte a unui întreg mai mare, nu o țară izolată. Prezența steagului european pe orice clădire oficială nu este cerută prin lege, dar majoritatea țărilor membre UE au adoptat această cutumă (cel puțin din câte am observat eu), așa că avem și noi românii ceva în comun cu țările mai dezvoltate din Uniune.
Apropo de administrație publică, se vorbește tot mai mult de regionalizare. Multe dintre statele membre UE sunt în mai mică sau mai mare măsură descentralizate. Totuși, UE nu poate impune niciunei țări să-și schimbe împărțirea teritorial-administrativă dacă aceasta nu dorește. Deseori, birocrațiile (chiar și în cazul organizațiilor private) au tendința de a crește, deși acest lucru nu este neapărat benefic pentru eficiența lor, ba dimpotrivă. În cazul României, împărțirea pe regiuni - momentan în fază de proiect - nu este nici măcar o dorință populară, ci rezultatul negocierilor dintre diferiți actori politici locali și naționali.
Un aspect important al aderării la UE este accesibilitatea fondurilor structurale. Și în procesul de integrare au existat fonduri specifice, dar în exercițiul bugetar 2007-2013 România ar fi putut să atragă mult mai mulți bani pentru ca disparitatea dintre noi și media europeană să fie redusă. Acest lucru s-a realizat în mică măsură, pentru că majoritatea fondurilor nerambursabile acoperă maxim 50% din valoarea unui proiect, care trebuie să aibă o valoare minimă. De exemplu, dacă locuiești în mediul rural și dorești să-ți construiești o mică pensiune, ca să-ți diversifici sursele de venit, este nevoie de cel puțin 100.000 euro și nu sunt mulți români de la țară care să dispună de 50.000 de euro sau să poată face un credit pentru această sumă. Mai ales în condiții de recesiune economică, când o astfel de afacere este destul de riscantă. 
Doar ONG-urile pot atrage până la 90% fonduri nerambursabile pentru un proiect, dar acestea nu au rol de producție, așa că multe din proiectele lor s-au încadrat la Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, respectiv cursuri de formare profesionale care nu și-au dovedit întotdeauna eficacitatea. Criza POSDRU de anul trecut a arătat că societatea civilă românească era în mare parte dependentă de acești bani europeni, când normal ar fi să găsească surse alternative de finanțare.
UE este o entitate care oferă, dar și cere, iar aici nu mă refer la contribuția noastră la bugetul său, ci la numeroasele reguli care au fost impuse în societatea românească cu numele de ”standarde” europene. Foarte multe intră în categoria normelor de igienă care personal mi se par absolut necesare. Mi se pare trist că un stat așteaptă ca o structură suprastatală să-i solicite lucruri de bază, cum ar fi curățenia adecvată la locul de muncă, când ar trebui să scrie și să aplice de unul singur astfel de legi.
În fine, aderarea la UE a adus un set suplimentar de alegeri, cele pentru parlamentarii europeni. Candidații locali, mai puțin cei independenți, sunt afiliați unor partide care la rândul lor fac parte din grupuri mai mari din Parlamentul European. Aceste grupări au propria agendă, așa că aleșii români nu sunt acolo ca să ne reprezinte ca națiune (cum se întâmplă în Consiliul UE sau la summit-e). În plus, nici comisarii europeni din partea României nu sunt reprezentanți ai României, ci mai degrabă reprezentanți ai Comisiei în raport cu alte instituții europene. Din păcate, dezbaterea dinaintea alegerilor europene nu este încă în România bazată pe teme relevante, pentru că electoratul nu percepe decât importanța problemelor actuale și locale.
Enumerare de mai sus nu e nici pe departe exhaustivă, pentru că UE ne influențează în moduri felurite și nebănuite. În loc de încheiere, am să recomand acest articol ce reprezintă atât un punct de vedere pesimist cât și unul optimist cu privire la cetățenia europeană în România.

marți, 1 octombrie 2013

A doua șansă

Cine a citit sau văzut Mizerabilii știe povestea lui Jean Valjean, un orfan care a furat o pâine pentru a hrăni cei șapte copii ai sorei văduvite și care a fost închis pentru asta. Deși pedeapsa era de cinci ani, perioada în care a stat în închisoare a crescut la nouăsprezece ani din cauza deselor tentative de evadare. Valjean a fost apoi obligat să poarte un pașaport galben care arăta că este un fost condamnat. Totuși, el a găsit înțelegere la un episcop care nu l-a denunțat pentru argintăria furată, astfel făcându-l să devină un om care și-a dedicat restul vieții faptelor bune.
Mai puțini știu că personajul lui Victor Hugo este inspirat din realitate, mai exact de un domn numit Vidocq, care, după ce a fost criminal, a devenit, printre altele, întemeietorul primei agenții de detectivi privați din lume (s-au făcut și filme despre el, printre care acesta). Totuși, atunci ca și acum, nu este deloc ușor să te reintegrezi o dată ce ai ieșit din închisoare. Nu-mi fac griji pentru Gigi Becali, ci pentru cei care nu-și găsesc un loc de muncă și apelează din nou la furturi. Îmi fac griji că mă vor tâlhări pentru că nu știu să facă bani altfel.
În România, 60-80% dintre deținuți recidivează, o problemă greu de rezolvat, în condițiile în care nu sunt suficienți bani pentru programele din penitenciar care încearcă să-i educe și să-i reabiliteze. În perioadele când economia stagnează, cum este aceasta, nici măcar persoanele care nu au comis în viața lor o infracțiune nu-și găsesc cu ușurință un job, chiar dacă vorbim de salarii minime. Unii angajați recurg chiar la mici furturi la locul de muncă pentru a reuși să supraviețuiască.
În aceste condiții, problema reintegrării foștilor deținuți, fie că este vorba de crime violente sau escrocherii, nu va fi prea curând în topul priorităților. Oamenii consideră că pedepsele sunt în general prea mici pentru faptele comise, că prea puțini făptași sunt prinși, iar închisoarea este un fel de școală a delictelor. Este adevărat că omul poartă responsabilitatea acțiunilor sale, atât timp cât este în deplinătatea facultăților mintale (despre încarcerarea bolnavilor psihici sunt alte povești de spus). Dar trebuie să ne întrebăm de ce anumite cartiere sunt mai periculoase sau de ce în anumite regiuni se comit mai multe violuri decât în altele. Pentru că, măcar parțial, suntem produsul mediului în care trăim.