sâmbătă, 14 septembrie 2013

Câinii cu gaura covrigului în coadă

Problema câinilor maidanezi este acoperită cu recurență de mass-media, atunci când cineva este atacat în mod grav de o haită de câini. Pentru că anul acesta a fost vorba de un copil omorât, dar și pentru că trebuia evitată în mod cât mai subtil transmiterea de știri de la proteste, dezbaterile pro și contra câini au fost mai lungi și nu s-au terminat încă.
Indiferent de cazul copilului care nu a fost bine supravegheat de bunica sa în parc și a ajuns în mod surprinzător pe un teren privat (îngrădit), câinii fără stăpân împart opiniile mai ceva decât Băsescu anul trecut. Populația este împărțită în cei care le doresc moartea - nu eutanasia, cei care vor să dispară de pe străzi fără să fie uciși și cei care nu vor nicio schimbare.
Scandalul câinilor s-a transformat de fapt într-un caz de corupție și incompetență a autorităților publice, dar și a ONG-urilor care admit că nu pot gestiona un număr de zeci de mii de câini în București. Cu alte cuvinte, milioane de euro sunt risipite anual fără să se ajungă la o soluție care să mulțumească măcar majoritatea oamenilor, căci pe toți nu se poate. Din câte am citit, există un număr mare de câini comunitari și în alte țări din lumea a doua / a treia, printre care Serbia, Rusia și India, dar acolo nu se pot accesa numeroase fonduri europene care în România ar fi trebuit să rezolve deja problema.
Mulți turiști români care au vizitat state din vestul Europei au remarcat că acolo singurii câini de pe stradă sunt cei ținuți în lesă de oameni. Așa că au început să se întrebe ce este diferit acolo încât nu există această problemă (care nu este văzută de toată lumea drept o problemă, acesta fiind un punct de vedere personal). Să fie vorba de legislația bine aplicată sau doar mentalitatea occidentală?
Pentru a căuta cauza problemei, trebuie să ne întoarcem la perioada de industrializare rapidă din regimul comunist, o epocă în care o parte din țărănime a devenit muncitorime, schimbându-și domiciliul de la țară la oraș. Oamenii din mediul rural erau obișnuiți să aibă animale pe lângă casă, dar nu în casă, aceasta transformându-se în apartament la bloc. De aceea, hrănirea câinilor din cartier, care să păzească scara și eventual mașina, a fost o urmare cumva firească.
La sate, oamenii au câini din rasa comună pe care îi țin de obicei legați în cuști, pe post de sonerie: când intră cineva în curte, ei latră. Noaptea sunt dezlegați ca să poată apăra casa de un om sau un animal străin care intră neinvitat, că doar de asta au fost domesticiți. Pentru a asigura urmași ai paznicilor lor, stăpânii îi împerechează, chiar dacă legea impune sterilizarea tuturor câinilor cu sau fără stăpân, cu excepția anumitor rase stabilite prin regulament.
Doar că o cățea nu naște un singur pui o dată, ci câțiva. Dacă vecinii au deja câini și ție nu-ți trebuie decât unul, cei mai mulți cățeluși (la fel ca pisoii) sunt duși în câmp, unde supraviețuiesc foarte puțini. Aceștia din urmă ajung în alt sat unde sunt adoptați de un om sau la oraș unde reușesc să se hrănească cu resturi menajere. Înmulțirea necontrolată, care în sălbăticie este necesară pentru perpetuarea speciei, cât și abandonul sunt chestiuni destul de vechi.
Ceea ce a apărut nou este conceptul de drepturi ale animalelor. În ceea ce privește animalele sălbatice, habitatul natural se restrânge tot mai mult, ceea ce face ca urșii să umble prin Brașov și mistreții prin Cluj, în condițiile în care nu toată lumea are pușcă, nu toți au permis să tragă și nu în orice sezon. Șoarecii de laborator au fost și ei vizați de apărători ai drepturilor animalelor, dar mă îndoiesc că aceștia coabitează cu frații lui Jerry la ei în casă. Asta ca să rămânem la mamifere, că insectele și arahnidele sunt considerate un fel de non-animale.
Ca să revenim la câini, ei nu se consumă în mâncarea românească, deși la fiecare Paște oamenii suspectează că unii vând altceva în loc de miei (nici oile nu au aceleași drepturi ale animalelor, apropo). Prin urmare, câinii nu pot fi decât animale de companie, ”cei mai bun prieteni ai omului”. Dar și cei mai mari dușmani, pentru că ei nu înțeleg că orașul are locuri publice care nu pot fi teritoriul unui câine sau unei haite.
Nu mă aștept la evoluția rapidă a câinilor într-o specie canină superioară, civilizată. Sper doar ca oamenii să realizeze că nu e corect față de semenii lor bipezi să-și manifeste dragostea față de câini altfel decât adoptându-i și ținându-i în propria casă. Mai sper să vorbim și despre drepturile omului din când în când, pentru că banii alocați de stat pentru întreținerea câinilor ar putea să fie repartizați adăposturilor pentru copiii și oamenii străzii care efectiv mor de frig iarna sau ajutorului sub formă de mâncare pentru familii nevoiașe.
Cei care susțin cauza câinilor folosesc adesea argumentul ”vă luați de câini de parcă toate celelalte probleme s-au rezolvat”. Este un argument cam ilogic, dar poate fi folosit și în sens invers: ”hai să ne stabilim prioritățile și să ne ocupăm de drepturile animalelor (din alte țări) când ajungem să fim o țară dezvoltată”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc pentru feedback! Dacă ai o întrebare, voi răspunde cât de curând posibil.