miercuri, 18 septembrie 2013

Viața fără Windows

Credeam că o casă ”oarbă” este una fără ferestre, în genul bordeielor de pe vremuri, dar am aflat că e vorba de o casă tip vagon cu ferestrele dinspre stradă zidite. Sursa de lumină naturală este reprezentată de ferestrele care dau în curtea interioară, ceea ce nu este foarte diferit de apartamentul meu cu vedere în spatele blocului, unde se poate admira o superbă parcare în mijlocul căreia tronează o splendidă centrală termică.
Cum ar fi totuși traiul într-o casă lipsită total de ferestre, ca un buncăr? Unii ar accepta mai ușor această situație, alții nu. Îmi amintesc cum, într-un episod dintr-un serial, o deținută acceptă să dea informații (false) în schimbul unei celule cu fereastră și se sinucide pentru a nu se întoarce în celula ei fără geam. Dar cunosc destui oameni care se trezesc în timpul iernii ”cu noaptea în cap”, muncesc în cuburi unde nu văd lumina soarelui și se întorc acasă pe întuneric, fără să aibă o problemă cu asta. Ca și eschimoșii, s-au obișnuit.
Nu mi-e greu să-mi închipui cum se va desfășura săptămâna în care Cristina Bazavan va experimenta locuitul într-o casă cu ferestrele acoperite, căci am și eu perdele, draperii, jaluzele, deși zidul meu exterior nu e acoperit de reclame care să se vadă din mijlocul unei intersecții. M-aș simți ca prizonierii din mitul peșterii, o alegorie plina de metafore. Dar n-are rost să fac astfel de analogii.
Dezavantajele traiului fără ferestre nu mai sunt atât de mari acum că ne petrecem mai mult timp la calculator decât privind pe fereastră. Pe Internet poți vedea cum e vremea, ca să știi cum te îmbraci când mergi afară. Dar sunt și câteva minusuri importante. Primul care îmi vine în minte este risipa de energie electrică, mai ales în perioade ale anului în care ziua este lungă, inclusiv pentru folosirea aerului condiționat  - ca să schimbi aerul din camere. Al doilea ar fi de ordin estetic: e pur și simplu urât!
Însă cel mai important aspect negativ este, pentru mine, că nu vezi ce se întâmplă afară. Nici măcar un porumbel care-și face cuibul alături. Poate auzi un strigăt pe care îl interpretezi greșit, dinăuntru. De aceea, o sfătuiesc pe Cristina să iasă mult și des din casă; nu contează la ce ore, dar seara au loc evenimente interesante în aer liber. Aseară de exemplu, ar fi putut să vadă un tango flash mob la Fântână, pe care probabil l-a ratat. Așa s-ar fi convins că nu toți protestatarii care vor să salveze Roșia Montană sunt niște ”fanatici”.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Câinii cu gaura covrigului în coadă

Problema câinilor maidanezi este acoperită cu recurență de mass-media, atunci când cineva este atacat în mod grav de o haită de câini. Pentru că anul acesta a fost vorba de un copil omorât, dar și pentru că trebuia evitată în mod cât mai subtil transmiterea de știri de la proteste, dezbaterile pro și contra câini au fost mai lungi și nu s-au terminat încă.
Indiferent de cazul copilului care nu a fost bine supravegheat de bunica sa în parc și a ajuns în mod surprinzător pe un teren privat (îngrădit), câinii fără stăpân împart opiniile mai ceva decât Băsescu anul trecut. Populația este împărțită în cei care le doresc moartea - nu eutanasia, cei care vor să dispară de pe străzi fără să fie uciși și cei care nu vor nicio schimbare.
Scandalul câinilor s-a transformat de fapt într-un caz de corupție și incompetență a autorităților publice, dar și a ONG-urilor care admit că nu pot gestiona un număr de zeci de mii de câini în București. Cu alte cuvinte, milioane de euro sunt risipite anual fără să se ajungă la o soluție care să mulțumească măcar majoritatea oamenilor, căci pe toți nu se poate. Din câte am citit, există un număr mare de câini comunitari și în alte țări din lumea a doua / a treia, printre care Serbia, Rusia și India, dar acolo nu se pot accesa numeroase fonduri europene care în România ar fi trebuit să rezolve deja problema.
Mulți turiști români care au vizitat state din vestul Europei au remarcat că acolo singurii câini de pe stradă sunt cei ținuți în lesă de oameni. Așa că au început să se întrebe ce este diferit acolo încât nu există această problemă (care nu este văzută de toată lumea drept o problemă, acesta fiind un punct de vedere personal). Să fie vorba de legislația bine aplicată sau doar mentalitatea occidentală?
Pentru a căuta cauza problemei, trebuie să ne întoarcem la perioada de industrializare rapidă din regimul comunist, o epocă în care o parte din țărănime a devenit muncitorime, schimbându-și domiciliul de la țară la oraș. Oamenii din mediul rural erau obișnuiți să aibă animale pe lângă casă, dar nu în casă, aceasta transformându-se în apartament la bloc. De aceea, hrănirea câinilor din cartier, care să păzească scara și eventual mașina, a fost o urmare cumva firească.
La sate, oamenii au câini din rasa comună pe care îi țin de obicei legați în cuști, pe post de sonerie: când intră cineva în curte, ei latră. Noaptea sunt dezlegați ca să poată apăra casa de un om sau un animal străin care intră neinvitat, că doar de asta au fost domesticiți. Pentru a asigura urmași ai paznicilor lor, stăpânii îi împerechează, chiar dacă legea impune sterilizarea tuturor câinilor cu sau fără stăpân, cu excepția anumitor rase stabilite prin regulament.
Doar că o cățea nu naște un singur pui o dată, ci câțiva. Dacă vecinii au deja câini și ție nu-ți trebuie decât unul, cei mai mulți cățeluși (la fel ca pisoii) sunt duși în câmp, unde supraviețuiesc foarte puțini. Aceștia din urmă ajung în alt sat unde sunt adoptați de un om sau la oraș unde reușesc să se hrănească cu resturi menajere. Înmulțirea necontrolată, care în sălbăticie este necesară pentru perpetuarea speciei, cât și abandonul sunt chestiuni destul de vechi.
Ceea ce a apărut nou este conceptul de drepturi ale animalelor. În ceea ce privește animalele sălbatice, habitatul natural se restrânge tot mai mult, ceea ce face ca urșii să umble prin Brașov și mistreții prin Cluj, în condițiile în care nu toată lumea are pușcă, nu toți au permis să tragă și nu în orice sezon. Șoarecii de laborator au fost și ei vizați de apărători ai drepturilor animalelor, dar mă îndoiesc că aceștia coabitează cu frații lui Jerry la ei în casă. Asta ca să rămânem la mamifere, că insectele și arahnidele sunt considerate un fel de non-animale.
Ca să revenim la câini, ei nu se consumă în mâncarea românească, deși la fiecare Paște oamenii suspectează că unii vând altceva în loc de miei (nici oile nu au aceleași drepturi ale animalelor, apropo). Prin urmare, câinii nu pot fi decât animale de companie, ”cei mai bun prieteni ai omului”. Dar și cei mai mari dușmani, pentru că ei nu înțeleg că orașul are locuri publice care nu pot fi teritoriul unui câine sau unei haite.
Nu mă aștept la evoluția rapidă a câinilor într-o specie canină superioară, civilizată. Sper doar ca oamenii să realizeze că nu e corect față de semenii lor bipezi să-și manifeste dragostea față de câini altfel decât adoptându-i și ținându-i în propria casă. Mai sper să vorbim și despre drepturile omului din când în când, pentru că banii alocați de stat pentru întreținerea câinilor ar putea să fie repartizați adăposturilor pentru copiii și oamenii străzii care efectiv mor de frig iarna sau ajutorului sub formă de mâncare pentru familii nevoiașe.
Cei care susțin cauza câinilor folosesc adesea argumentul ”vă luați de câini de parcă toate celelalte probleme s-au rezolvat”. Este un argument cam ilogic, dar poate fi folosit și în sens invers: ”hai să ne stabilim prioritățile și să ne ocupăm de drepturile animalelor (din alte țări) când ajungem să fim o țară dezvoltată”.

vineri, 6 septembrie 2013

De ce ies ”hipsterii” în stradă

Când am început să mă documentez în legătură cu cazul Roşia Montană, aveam o atitudine ambivalentă faţă de subiect. Mă interesa mai mult cum Roșia Montană Gold Corporation a investit masiv (şi) în comunicarea online - pagină de Facebook, bloguri etc. - deşi mediul online era și a rămas ultimul bastion pentru activiştii care se opun proiectului; asta în condiţiile în care televiziunile şi ziarele încă au contracte de publicitate care, în cel mai bun caz, le constrâng să ignore subiectul. Între timp, am ajuns la alte concluzii, mai complexe.
Nu sunt împotriva mineritului în general, atât timp cât acesta duce la dezvoltare sustenabilă. Dimpotrivă, cred că avem în țară numeroase resurse nefructificate și destul de mulți șomeri. Aurul are și alte întrebuințări în afară de a fi o podoabă și am fi ipocriți să luptăm împotriva tehnologiei în țara noastră, în condițiile în care importăm atât de multă din străinătate. Nu am ceva nici contra PR-iștilor sau bloggerilor ”profesioniști” care promovează interesele RMGC, pentru că asta e ceea ce le pune pâinea pe masă; dacă nu ar mai fi oameni mai josnici pe lumea asta probabil nu am avea o părere așa bună despre noi înșine, ca să fim sinceri.
Am scuzat și presa, deși, într-o ţară normală, cea de-a patra putere în stat este câinele de pază al democraţiei și al statului de drept. Aici, presa este maidanezul care primeşte resturi de la corporaţii, că tot e la modă subiectul canin. Nu este o situaţie ieșită din comun, având în vedere criza care a afectat mai ales presa scrisă. Nu am cablu TV şi nici nu cumpăr ziare sau reviste, deci nu am de gând să mă plâng de calitatea scăzută a programelor şi articolelor din mass-media.
Dar pot să acuz toţi ”aleșii” care de 16 ani încoace susțin (fie şi prin faptul că nu au curaj să anuleze) un proiect care nu e deloc în folosul poporului român, popor în care este inclusă şi comunitatea locală din Roşia Montană. Singurul interes este al corporației și al celor plătiți de ea cu milioane de euro. Nu vreau să spun că toată clasa politică este de vină, unii s-au pronunţat împotrivă, iar alţii au fost supuşi la mari presiuni. Dar majoritatea factorilor de decizie a fost pur şi simplu cumpărată, aşa cum s-a întâmplat în cazul Bechtel şi în multe privatizări din istoria noastră recentă sau epoca ”liberalizată”.
În timpul ăsta, cei mai mulţi români nu ştiu sau nu înţeleg situaţia. Deşi primul referendum privitor la exploatarea de la Roșia Montană nu a trecut din cauza cvorumului (mi-e teamă că norocul a fost tocmai nepăsarea oamenilor), jumătate de respondenţi s-ar putea declara în favoarea unui proiectul deocamdată ilegal. Ce-i drept, s-au exprimat ei şi în favoarea unui Parlament unicameral, cu 300 de parlamentari, dar se pare că aceea a fost doar o consultare. Clasa politică va lua în considerare doar răspunsurile care îi convin, pentru că aici nu suntem în Elveția și singurele referendumuri cu reală aplicabilitate au fost cele referitoare la Constituție și la demiterea președintelui.
Băsescu și majoritatea PDLiștilor și-au exprimat acordul pentru exploatare, fiind suporterii unui capitalism sălbatic, pentru că asta cred ei că înseamnă să fii de dreapta (cu toate că erau de stânga până la mijlocul anilor 2000). Surpriza mai mare a venit de la plagiatorul Ponta și de la USL, care înainte de alegerile din 2012 promiteau să închidă proiectul. Pe atunci, europarlamentarul Daciana Sârbu spunea că se leagă cu lanțuri la Roșia ca să împiedice exploatarea. De altfel, penalitățile pe care statul român le-ar plăti în acest caz nu sunt în niciun caz atât de mari pe cât se susține. Dar premierul actual are o părere diferită de a deputatului Ponta din trecut, așa că pasează grenada în Parlament.
E greu să găseşti un loc în care se strâng atâtea controverse simultan, ca în proiectul de la Roșia. De exemplu, de ani de zile s-au tăiat investițiile publice în zonă, ca orice "ajutor" sa pară că vine doar din partea RMGC. Dar înainte de acești "eroi salvatori" canadieni, roșienii mureau oare de foame? În condițiile în care reglementările favorabile corporației îi împiedică pe roșieni să facă orice afacere mai mare de un chioșc în casă, recâștigarea drepturilor de dinaintea apariției RMGC i-ar ajuta cu adevărat, nu ”miile” de locuri de muncă pe timp limitat, pentru care oricum nu sunt specializați.
Un alt argument pe care îl folosesc cei de la RMGC este că acea zonă are o tradiție milenară în minerit. De parcă pe vremea romanilor se foloseau cianuri. Ca să nu uităm că nu comunitatea locală va beneficia de profit - minunata redevență de 6% și participația de 25% - pentru că bogățiile subsolului sunt ale statului! De fapt, comunitatea respectivă nu va mai exista, rămânând pe locul unde acum sunt munți frumoși și vestigii antice doar un imens lac toxic, cu risc de catastrofă.
Să nu mai vorbim de metalele rare a căror exploatare de către o companie privată nu poate fi controlată de stat, în fapt, chiar dacă nu există licență pentru alte metale decât aur și argint. Apropo, licențele pe care le au sunt expirate, o serie de documente sunt secretizate de parcă ar fi vorba de război nuclear și garanțiile sunt atât de mici încât practic nu există. Nu în ultimul rând, RMGC este o companie fără experiență, înființată special pentru a da un mare tun, în mod evident. Și ar mai fi altele de spus despre Roșia Montană, suficiente cât să publici o carte.
Dar cum rămâne cu celelalte comunități locale care nu au nici măcar potențialul agricol și turistic al Roșiei? Nu au fost toate binecuvântate și blestemate să aibă aur. Nu poţi "salva lumea" în ansamblul ei. Există asociaţii care se ocupă de diferite probleme, dar chiar dacă printr-un miracol s-ar rezolva toate în România, tot va veni cineva să spună că nu ne pasa de Africa sau alte locuri unde e în continuare sărăcie, corupţie etc. Roşia Montană este un simbol pentru că acolo sunt concomitent mai multe aspecte care intrigă oamenii, astfel că acum sunt persoane din diverse categorii sociale împotriva proiectului, orice ar spune sondajele manipulate. Nu doar ecologişti care vor să fie cool.
Miza este mare. Dacă trece acest proiect de lege dat cu dedicație, vom atrage o puzderie de investitori străini, ca-n visele anilor '90, investitori care ne vor da afară din case ca să ne mulgă mai bine resursele. Fără a fi naționaliști sau comuniști, oamenii trebuie să ia atitudine în fața acestui pericol. Dacă la protestele din iarna anului trecut nu au existat revendicări clare, de data aceasta e nevoie de o mai bună organizare, pentru că e în discuție un principiu.
Vor fi în continuare critici care spun că miile de tineri care ocupă piețe nu sunt reprezentativi pentru o a țară întreagă. Sau că notorietatea pe Facebook nu se compară cu cea de la televizor. Cel mai important front rămâne cel juridic, dar ieșirile în stradă și chiar dezbaterile pe rețele sociale sunt un mod de a face oamenii să conștientizeze problema. Cât timp mai există o speranță, merită să luptăm pentru ea, pentru că de fapt ne apărăm pe noi. Sună idealist, dar este cât se poate de real.

joi, 5 septembrie 2013

Despre fericire

Sunt eu fericită? Greu de spus, deși cu siguranță nu sunt nefericită. Am citit în biblioteci ce înseamnă fericirea, am văzut filme și am ascultat muzică pe această temă; mai nou, librăriile sunt pline de cărți care te învață cum să fii fericit, ca și cum ar exista rețete pentru asta. Indiferent că au sau nu scris în titlu ”fericire”, toate cărțile de tip self help tratează indirect subiectul fericirii, pentru că a avea succes în afaceri sau a seduce persoane de sex opus sunt de fapt unele din lucrurile care fac oamenii fericiți.
Ce mă face pe mine fericită? Răspunsul scurt: o prăjitură și un pahar de vin rose. Răspunsul lung e mai complicat. Excluzând situațiile care pot reduce drastic fericirea, cum ar fi bolile grave, o ”stare de bine” generalizată apare din interior, nu din exterior. O nouă achiziție sau faptul că am câștigat un joc reprezintă bucurii de moment. Mulțumirea de sine, sau cel puțin acceptarea a ceea ce ești, care nu trebuie confundată cu autosuficiența, este pentru mine cheia fericirii.
Anumite ”instantanee” din viață sunt atât de frumoase încât amintirea lor produce nostalgie, de aceea cred că ele nu pot fi catalogate ca fericire. În opinia mea, fericirea nu trebuie să fie o serie de exaltări și nici nu poți fii cu adevărat fericit(ă) doar pentru că societatea îți impune anumite țeluri pe care le atingi. Lipsa de scopuri poate fi privită de unii ca imposibilitatea de a fi fericit. Dar există și oameni care sunt fericiți doar să privească apusul soarelui din când în când, iar eu mă număr printre acești norocoși.
Fericirea este individuală, în sensul că pe unii îi fericește siguranța și pe alții riscul etc. Unora le place durerea! Totuși, cred că există trăsături ale fericirii la un popor și chiar la o regiune a lumii. De aceea, în ultimii ani, s-a dezvoltat așa-zisa economie a fericirii, care nu măsoară PIB-ul, ci Fericirea Națională Brută. Această metodă este controversată, deoarece fericirea, spre deosebire de bani, este un lucru subiectiv, așa cum am arătat. Nu știu dacă ar fi bine ca în România să ne ocupăm de creșterea indexului fericirii...
Părerea mea e, cel puțin deocamdată, că nu poți fi cu adevărat fericit până nu știi că poți avea o viață mai bună, orice ar însemna asta. Dacă ai avut parte de lux, dar l-ai refuzat, pentru a trăi modest, ai o ”fericire informată”, spre deosebire de un om care a fost sărman toată viața. Dar aspectul material este doar unul din multe alte variabile care ne fac (ne)fericiți. Printre altele, se spune ”fericiți cei săraci cu duhul” sau ”fericirea e în doi”. Până la urmă, fiecare e fericit pe limba lui.

miercuri, 4 septembrie 2013

Cronica unui meci anunțat

Vineri 6 septembrie 2013, ora 23:00

”În această seară s-a disputat meciul dintre România și Ungaria, din etapa a 7-a a campaniei de calificare la Campionatul Mondial de Fotbal 2014, care va avea loc în Brazilia.
Într-o atmosfera pe care o așteptam de mult pe Arena Națională la un meci al României, cele două echipe au început încrâncenat meciul. Tibiile fotbaliștilor au răsunat în două rânduri la începutul partidei la contactele dintre Chiricheș - Kiraly și același Chiricheș cu Hajnal; atenționați verbal de ușor nervosul arbitru al partidei - Alberto Mallenco, jucătorii noștri și cei maghiari au rărit aceste intrări, care se anunțau periculoase pentru meciul cu Turcia de săptămâna viitoare.
Incursiunile rapide și energice ale lui Torje din minutele 12 și 21 au făcut să amuțească micuța galerie maghiară, dar inexactitățile la finalizare ale lui Marica și Maxim au făcut ca scorul sa rămână egal până în jumătatea primei reprize.
După o perioadă de acalmie la centrul terenului, în care maghiarii au părut ca se bucura de un mic "respiro", Latovlevici (introdus în minutul 25 după accidentarea lui Raț) a ieșit la rampă de niciunde cu o centrare "covrig"  de manual pentru Bourceanu; acesta, venit din spate în careul maghiar ca omul în plus, s-a înălțat perfect peste un Dzsudzsák parcă surprins și el de faptul că fundașii l-au lăsat singur să blocheze atacul periculos al României.
Mingea scutură plasa după ce mângâie obraznic vinclul, iar dansul lui Bourceanu poate sa înceapă: e 1-0 pentru Romania!!! Continentul sud-american se apropie de "tricolori" cu fiecare șarjă ofensivă, cu fiecare pasă în adâncime reușita a lui Chiricheș, cu fiecare intervenție sigură a lui Goian. Repriza a doua a adus rapid [...]”

Oare?

Semnat,
Un microbist