luni, 29 iulie 2013

Cameron și pornografia

David Cameron, premierul UK, a declarat că dorește să impună o serie de schimbări în privința vizualizării de pornografie online (legală sau ilegală), în urma întâlnirii cu o mamă al cărei copil a fost ucis de un pedofil. Aceste schimbări includ: eliminarea automată a site-urilor pornografice, pentru ca minorii să nu le poată accesa, dar abonații având posibilitatea de a renunța la aceste setări și a urmări în continuare conținut pornografic; ilegalizarea deținerii de materiale pornografice ce reprezintă violuri etc.
Numeroși activiști care luptă pentru drepturile digitale, mai exact libertatea de a vedea orice pe Internet, l-au acuzat pe Cameron că dorește cenzurarea mediului online. Este adevărat că orice părinte putea să ceară și până acum ca furnizorul lui să filtreze site-urile pe care ar putea intra copiii lui de acasă, astfel protejându-i de videoclipuri pornografice. Dar, în fapt, mulți părinți nu o fac, deci aceste filtre ar avea o rată mult mai mare de aplicare dacă opțiunea predefinită este excluderea site-urilor pornografice.
Rămâne totuși problema ridicată de Wired.com că, pe lângă conținutul pornografic, în UK va fi restricționat accesul la o serie de alte site-uri: violente, extremiste, despre anorexie, sinucidere, alcool sau fumat. Lista continuă cu material ezoteric și forum-uri web. Dacă toate interdicțiile enumerate vin la pachet, apare întrebarea cum va evolua peste câțiva ani această politică publică a conservatorilor. Mai mult, va fi ea adoptată și de alte state?
Nu în ultimul rând, dacă vizualizarea pornografiei a ajuns în societatea contemporană o normă pentru (pre)adolescenți, această măsură nu le va salva neapărat copilăria, așa cum spune Cameron. Este posibil ca ei să se întoarcă la Internet cafe-uri și la circularea de memory stick-uri cu filme porno, iar frații/colegii mai mari îi vor influența în continuare pe cei mai mici să le vadă.
Ceea ce mi se pare interesant în toată povestea este conceptul arhitecturii alegerii, o formă de libertarianism paternalist: statul nu te obligă, dar te persuadează să faci ceva. Guvernul UK are, în Cabinetul Primului Ministru, până și o Echipă de Cunoaștere a Comportamentului (supranumită ”nudge unit”), care folosește teoria canalizării impulsurilor. Aceasta a fost înființată în 2010 pentru a reduce cheltuielile bugetare și se pare că va fi privatizată anul acesta. Mă întreb dacă și alte guverne au astfel de ”celule” sau consultanță externă care nu poartă neapărat același nume, dar fac același lucru. Trăim într-o lume tot mai complexă.

joi, 18 iulie 2013

Ce este de fapt cetățenia europeană?

Conform Eurobarometrelor, mulți cetățeni, printre care și numeroși români, declară că se simt atașați de Uniunea Europeană, însă puțini știu diferența între UE și Consiliul Europei. Voi încerca să explic în acest articol, în mod simplificat, statutul juridic al cetățeniei europene.

Cuvântul ”cetățenie” este echivalent cu englezescul citizenship și franțuzescul citoyennete, dar în limba română mai spunem și naționalitate când ne referim la statutul legal al persoanei care beneficiază de drepturi. Cu alte cuvinte, de orice etnie ar fi o persoană, important este statul (țara) care îi protejează libertățile.
Cetățenia europeană este supranațională, dar orice persoană trebuie să fie mai întâi cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene pentru a se bucura de drepturi suplimentare. Astfel, este important de reținut că apatrizii nu pot fi cetățeni europeni. Este cazul unor locuitori, de obicei nomazi, care nu au acte de identificare. Acordarea cetățeniei europene, în mod direct, imigranților extracomunitari și refugiaților nu este posibilă - deocamdată, cel puțin.
Se poate observa că cetățenia europeană e subordonată celei naționale, adică nu se poate deconecta de statul-națiune. Mai mult, cetățenia europeană este incompletă, în sensul că drepturile de care se bucură un cetățean al unui stat membru în alt stat membru sunt (încă) restrânse față de cele pe care le are în țara lui. Sunt și critici care susțin că acestea nu extind foarte mult drepturile de dinaintea Tratatului de la Maastricht (1992), când piața europeană exista deja, respectiv libertatea de circulație a persoanelor, capitalurilor, bunurilor și serviciilor.
Practic, e vorba de patru drepturi care prelungesc cetățenia națională, dar care nu sunt neapărat de primă importanță pentru majoritatea cetățenilor europeni, în viața lor cotidiană: mișcare liberă și rezidență în orice alt stat, dreptul de a alege și a fi ales în Parlamentul European (PE) și la alegerile locale din țara de rezidență, protecție diplomatică într-o țară terță și dreptul de petiție la PE + dreptul de a se adresa Ombudsman-ului (Avocatului Poporului). Aceste drepturi se pun în aplicare, după cum se poate vedea, în afara țării în care ai cetățenie. Este vorba deci de o cetățenie ”externă”, condiționată de cea ”internă”.
De aceea, nu e de mirare că cei mai mulți cetățeni europeni nu au o imagine clară a Europei ca spațiu politic comun, deși mulți se declară europtimiști. În plus, sistemul de protecție a drepturilor ce decurg din cetățenia europeană este destul de confuz pentru cei care au auzit de el. După cum am scris mai sus, există mecanisme non-juridice pentru protecția acestor drepturi, și anume Comisia pentru Petiții a Parlamentului European și Ombudsman-ul.

Comisia pentru Petiții a PE poate primi sesizări de la cetățeni, rezidenți ai UE cât și membri al unei asociaţii, societăţi, organizaţii (persoană fizică sau juridică) cu sediul într-un stat membru al Uniunii Europene, în acord cu articolul 227 al Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene. Subiectul petiţiei trebuie să ţină de domeniile de competenţă sau de interes ale Uniunii Europene, precum:
 - drepturile cetăţeanului european, aşa cum sunt stabilite în tratate,
 - aspecte legate de mediu,
 - protecţia consumatorului,
 - libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor şi piaţa internă,
 - aspecte legate de ocuparea forţei de muncă şi politica socială,
 - recunoaşterea calificărilor profesionale,
 - alte aspecte legate de punerea în aplicare a dreptului comunitar.
Simplele solicitări de informaţii şi comentariile generale pe marginea politicii UE nu sunt de competenţa Comisiei pentru petiţii. Petiţia trebuie redactată într-una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene. Aici se găsesc mai multe informații despre dreptul de petiționare.
Ombudsman-ul, care a apărut după Tratatul de la Maastricht, poate primi de la cetățeni plângeri referitoare la cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă. În urma primirii acestora, Ombudsman-ul face anchete, după care propune soluții și măsuri. De asemenea, Ombudsman-ul informează PE și cetățenii asupra investigaților efectuate. Mai multe detalii se pot găsi în această anexă la regulamentului PE.
Există și mecanisme juridice de protecție a drepturilor cetățenești europene, mai exact judecata la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg. Ea nu trebuie confundată cu cea de la Strasbourg, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o instituție independentă de UE, sau Curtea Internațională de Justiție de la Haga, organ judiciar ONU. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizaţiile pot să aducă un caz în faţa Curții de Justiţie a UE dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituţie europeană. Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluţionare şi pentru a le oferi cetăţenilor o mai bună protecţie juridică, s-a înfiinţat Tribunalul (de Primă Instanţă), care se ocupă de acţiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi şi anumite organizaţii, precum şi de cazurile care au legătură cu legislaţia în domeniul concurenţei.

miercuri, 17 iulie 2013

Noi o scoatem la capăt când se stinge lumina...

...Și nu știm niciodată a cui a fost vina. Spiritele rele din casa în care am locuit nu bântuiau doar instalațiile sanitare, ci și pe cele electrice. Nici acum nu-mi explic de ce radioul antic din bucătărie pornea și se oprea singur. În schimb, m-am prins într-o zi că întrerupătorul luminii de pe hol are o șmecherie: nu era suficient să-l apeși, trebuia să tragi de el (scoțându-l ușor din perete) ca să se aprindă becul. M-am bucurat că lustra era în regulă și că nu mai trebuia să folosim un lampadar trist.
Într-un timp, și plafoniera din baie era stricată, așa că utilizam o veioză băgată în priza din afară, de lângă ușă. Cum veioza stătea într-o poziție demnă de un echilibrist, pe closet, nu e de mirare că într-o zi i-am găsit cioburile în apă. Atunci am apelat la un amic electrician amator, care a reușit să reaprindă becul din tavan; mi s-a părut mai destoinic decât Edison însuși.
Mai sărea din când în când și câte o siguranță, însă când tabloul electric a cedat nervos, lăsându-ne fără lumină sau vreo priză funcțională, a fost mai trist. Mi-am dat atunci seama că e greu să trăiești în secolul XXI fără curent electric: mâncarea se strica încet în frigider, bateriile laptopurilor se epuizau și nu puteam nici măcar să citesc o carte, fiind seară.
Am creat o atmosferă romantică aprinzând lumânărele în tot apartamentul, ca să nu mai orbecăim. Ne-am folosit rețeaua de prieteni pentru a da de un electrician profesionist, până nu ni se stingeau telefoanele. I-am explicat situația rugându-l să vină cât mai rapid. Răspunsul lui a fost că i s-a terminat programul pe ziua respectivă. Am insistat atunci să vină a doua zi, la prima oră. Replica lui a fost: ”Păi mâine e sâmbătă”. Și după sâmbătă urma duminică, evident.
Într-un final, problema a fost remediată și ne-am bucurat că n-a fost mai rău. În cazul în care firele ce conduc electricitatea se ard, pot apărea diverse stricăciuni la electro(cas)nice și, mai grav, pot izbucni incendii. Primul lucru pe care trebuie să-l faci, în cazul ăsta, e să întrerupi curentul - dacă încă mai merge - și să încerci să stingi focul (poți suna la 112, dacă e mare). Reține că asigurarea nu acoperă pagubele produse de faptul că nu ai luat măsuri să le limitezi. Cum trebuie procedat la un asigurător obișnuit pentru a obține plata daunelor? E destul de complicat.
Trebuie să te prezinți la punctul de lucru al companiei, pe raza căruia domiciliezi și să soliciți un formular de ”avizare daună” pe care îl completezi. Formularul conține rubrici în care se completează date exacte ale producerii evenimentului, de aceea, în cazul în care nu ai fost prezent la producerea evenimentului care a produs paguba, va fi nevoie sa depui la dosar declarații ale persoanelor care au fost martore. Pentru deschiderea dosarului de daună este necesar să ai la tine cartea de identitate și o copie a poliței de asigurare. În urma prezentării acestor documente și a completării avizării, inspectorul de daună va deschide un dosar și îți va înmâna o notă de constatare pe care sunt înscrise numărul dosarului, numele inspectorului, care sunt pașii de urmat și care sunt documentele necesare finalizării dosarului...
Alte sfaturi utile, ca să nu vă accidentați și să nu vă distrugeți aparatura prin casă, e să puneți un tablou electric nou - în caz că aveți unul de tip vechi - și să faceți instalații speciale (dacă nu schimbați toate instalațiile) pentru mari consumatori de energie electrică cum ar fi mașina de spălat sau aerul condiționat.

luni, 15 iulie 2013

Cum să nu influențezi pe nimeni vreodată

Dacă îți place să pierzi prietenii și să îndepărtezi oameni tot atât de mult cât îți place să întârzii, mai jos sunt 10 sfaturi ca să te convingi să nu fii persuasiv(ă), sau viceversa.
1. Vorbește muuuult. Cantitate, nu calitate! Discursurile lungi sunt cea mai bună alegere. Cuvinte ca rezumat sau sinteză nu au ce căuta în vocabularul tău, decât în mod ironic.
2. Fii neîncrezător în tine. Așa cum îi judeci și tu pe ceilalți, cu siguranță și ei te analizează în detaliu pe tine atunci când ești în ”lumina reflectoarelor”, văzându-ți doar defectele.
3. Nu-i asculta pe alții. Cine are răbdare să înțeleagă ce spun interlocutorii? Folosește-te de timpul în care ei flecăresc ca să te gândești la ce vei spune în continuare (și care nu are nicio legătură cu ce zic ei).
4. Fii fals. Dacă ești Batman sau Cat Woman, atunci fii tu însuți/însăți. Altfel, e mai bine să joci un rol decât să fii autentic.
5. Uită de integritate. Codul tău de valori morale nu interesează pe nimeni. Cinstea și onoarea își au locul numai în romanele din secolul al XIX-lea.
6. Lasă empatia la o parte. Am mai spus-o și o repet: nu ai cum să înțelegi nevoile oamenilor. În plus, nici lor nu le pasă de tine.
7. Nu-ți folosi farmecul (dacă ai așa ceva). De ce să-i faci pe ceilalți să se simtă speciali, cu modul tău drăguț de a te purta? Asta ar însemna doar să-i minți.
8. Reține că nu ai nevoie de expertiză sau cunoștințe. Experiența ta sau poveștile despre alții nu sunt relevante. Nu ține cont de target când alegi subiectele, de asemenea. Ideea e să-i faci confuzi.
9. Vorbește ca și cum vrei să obții ceva. Nu vorbi de parcă ai face-o din convingere, chiar dacă tu crezi în ce spui.
Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

vineri, 12 iulie 2013

Cât timp va mai fi România campioana biodiversității europene?

Cu toate că nu ne comparăm cu Rusia, o întindere ce acoperă mai multe zone climatice, putem să ne mândrim cu o țară bogată în peisaje frumoase și variate. Învățăm la școală despre numeroase specii de plante, nume de munți și râuri, dar tindem să uităm că oriunde aproape de noi există cel puțin un deal pitoresc, o pădure de poveste sau o localitate unde se mai păstrează vechi meșteșuguri.
De-a lungul timpului, vom uita și că pe teritoriul României erau cândva animale sălbatice care au dispărut din cauza vânatului excesiv. În fața intereselor economice, cum ar fi mineritul, agricultura, transporturile sau industria, protecția mediului pare doar o piedică. Trăim într-o țară care are nevoie să se dezvolte, dar este această dezvoltare una de tip durabil?
Suntem atât de obișnuiți să exploatăm natura încât nu realizăm că, fără biodiversitate, nu am mai avea mâncare, lemn, materiale textile, ca să enumăr doar câteva. De asemenea, nu am mai beneficia de serviciile pe care ecosistemul ni le face: purificare apei și aerului, protecție împotriva inundațiilor și multe altele. Totuși, sunt conștientă că acestea nu sunt lucruri evidente pentru oricine.
Cei care nu sunt încă convinși de importanța biodiversității, cât și toți ceilalți, pot consulta site-ul acesta, ca să se informeze despre rețeaua europeană Natura 2000 și să poată beneficia de oportunitățile oferite. Una din ele este descoperirea siturilor din bioregiuni. Așa vor afla, de exemplu, că avem o regiune pontică (litoralul și apele teritoriale din Marea Neagră), iar unul din siturile de importanță comunitară este Vama Veche - 2 Mai:
”Arealul marin Vama Veche - 2 Mai reprezintă o combinație aproape unică la litoralul românesc, cuprinzând cea mai mare varietate de habitate elementare, zona fiind considerată un adevărat mozaic. Viața bentică* și pelagică** extrem de bogată, raportată la biodiversitatea din zonă, constituie punctul de referință pentru litoralul românesc, precum și zona de refugiu și reproducere pentru multe din organismele marine.”
*care trăiește pe fundul apelor;
**deasupra zonelor de fund (începând de la adâncimea de 200 m).
Această rezervație naturală se află între stațiunile Vama Veche și 2 Mai, ambele având o istorie a diversității etnice. Începând cu anul 2000, s-a construit masiv în zonă, de aceea a fost înființată asociația Salvați Vama Veche, care din păcate nu a reușit să salveze mai nimic: cohortele de turiști care-l ascultau pe Tudor Chirilă au făcut ca cele două localități, cândva liniștite cătunuri pescărești, să devină stațiuni tipic estivale.
De parcă nu era de ajuns, de curând a apărut o altă vulnerabilitate: grupul energetic american Chevron, având concesiuni pentru a prospecta gaze de şist în România, a primit aprobarea pentru a face lucrări de explorare în zonă, deși acordul care le dă acest dreptul este ilegal, susțin activiștii. Este o dovadă în plus că la noi se vorbește mult de sustenabilitate, dar nu se face mai nimic în această privință.
Rămâne doar să sperăm că ne vom deștepta, până nu e prea târziu, din ”somnul cel de moarte”. Primul pas este să realizăm că mergem într-o direcție greșită. Al doilea este să ne dăm seama cum este mai bine să acționăm pentru a schimba direcția. Deocamdată, se pare că nu am trecut nici de primul pas.

marți, 9 iulie 2013

Apa, apa, apa...la la la la la

Apa curgea din toate crăpăturile în apartamentul pe care îl închiriasem cu încă două persoane, de parcă niște indieni ar fi făcut îndelung dansul ploii prin camere. La început, doar câte puțin, iar apoi au apărut pete de rugină în locurile în care șiroia. Atunci am știut că nu mai trebuie să așteptăm proprietarul să vină să repare și am sunat la numărul instalatorului, afișat la avizier. El a schimbat o mică piesă, peticind instalația veche de 30 de ani. Aceasta a fost prima noastră întâlnire cu el, dintr-un lung șir de vizite pe care ni le-a făcut.
În anii care au urmat, problemele au continuat să apară; din când în când trebuia schimbat dușul și altele asemenea. La un moment dat robinetul din bucătărie a ieșit  pur și simplu din matca lui. Dar cel mai interesat a fost când ne-am trezit cu un jet puternic de apă curgând de sub chiuvetă. O găleată era insuficientă pentru a reține stropii care se răspândeau ca o ploaie caldă de vară. Căci era țeava de apă caldă, deși nu venise vara.
De data asta, când am sunat instalatorul, am auzit o voce feminină și calmă, care spunea ”Utilizatorul nu poate fi contactat”. În disperare de cauză, am sunat la numărul administratorului, care mi-a spus că instalatorul nu este acasă, dar mai încearcă și el să-l sune. Când am auzit o bătaie în ușă am crezut că aceea era salvarea noastră. De fapt, era vecinul de mai jos, care venea de la țară din când în când și de data asta găsise mai multă apă în tavan decât s-ar fi așteptat.
Vecinul nici nu m-a salutat pentru că vorbea la telefon cu proprietarul, cu care era prieten. Cei doi erau în aceeași rețea și nu se grăbeau să închidă. S-a dus de la ușă direct la evaluarea problemei, ajungând la aceeași concluzie ca și noi: apa nu putea fi oprită decât din subsolul blocului. Între timp, administratorul a reușit s-o oprească. Din discuțiile vecinului cu proprietarul aflat la celălalt capăt al firului invizibil, am aflat că nu e grav că a curs apă în apartamentul de sub noi, care nu era renovat. Dar ar fi fost foarte problematic (financiar) dacă apa ar fi ajuns în apartamentul de mai jos, unde locuia o zgripțuroaică, se pare.
A apărut în final instalatorul, care a rezolvat problema - dar pe care îl bănuiam că este cauza problemei, pentru că mai făcuse ceva reparații în acel loc, cu puțin timp înainte. Vecinul și instalatorul s-au întreținut, discutând despre cum ”înainte” se făceau mai bine piesele de schimb pentru instalații și nu se stricau atât de des. S-a terminat și povestea asta și curând după aceea m-am mutat. Nici până în ziua de azi nu știu dacă proprietarul acelui apartament era sau nu asigurat. O asigurare obligatorie o fi avut, dar mă gândesc că nu acoperea astfel de (ne)cazuri.
Recent, m-am interesat de asigurări de locuință și am aflat astfel că există acoperire pentru riscuri de bază (de obicei fenomene naturale, cum ar fi inundațiile provocate de ploi) și riscuri suplimentare printre care ”Apa de conductă”. Aici intră situații ca cele descrise mai sus. De asemenea, există și o clauză specială în contract: ”Răspundere civilă față de terți”. Deci, dacă inunzi vecinul de jos și trebuie să-l despăgubești, e bine să ai o astfel de acoperire.
Ca să-ți faci o asigurare poți face întâi o cerere de ofertă la brokeri de asigurări (care iau comision în funcție de asigurarea pe care o faci tu). Există și avantajul că poți comunica cu ei pe e-mail, te vor suna și vor trimite un curier la tine acasă/la birou, căruia îi plătești și ulterior le trimiți un scan cu semnătura ta pe poliță. Ei îți vor prezenta mai înâi cele mai avantajoase oferte pentru ce îți trebuie: o rată anuală mai mică sau o sumă mai mare de bani acoperită. S-ar putea ca cel mai bun raport calitate-preț să fie la un asigurător nou intrat pe piață, dar cei mai mulți clienți preferă să apeleze la companii de prestigiu.
Despre alte probleme domestice și mai multe despre (dez)avantajele asigurării, în episodul următor.

luni, 8 iulie 2013

Cum să te asiguri că întârzii oriunde

Pentru că amânarea duce la întârziere, uite un ghid și pentru cei care vor să fie fashionably late.
1. Fii bun(ă) la întârziat. Trebuie să ai mereu la îndemână scuze verosimile, dar și diverse, care nu se repetă prea des: luni s-a stricat liftul, marți nu a sunat alarma șamd. Caută persoane care să-ți tolereze obiceiul și bucură-te când scapi nepedepsit din cauza întârzierii (la școală, serviciu etc). Un alt truc este să te culci foarte târziu noaptea dacă trebuie să fii undeva la prima oră dimineața.
2. Pune-ți eticheta de persoană care întârzie. Dacă vrei să fii un tip șmecher sau o divă, pur și simplu nu-ți permiți să ajungi la timp undeva. Oamenii vor fi dezamăgiți dacă nu-ți faci intrarea glam în cafeneaua unde s-au strâns deja toți prietenii. Fii atent(ă) la cât obișnuiesc să întârzie cei din anturajul tău, să nu te depășească. Identifică-te deci ca o persoană care întârzie, astfel îți asiguri memorabilitatea.
3. Fii idealist cu timpul tău. Nu lua în calcul traficul îngreunat de condițiile meteo sau întârzierea taxiului / autobuzului. Prea multe măsuri de siguranță nu vor face decât să ajungi prea devreme la locul stabilit. Se știe că la un interviu pentru job, de pildă, dai impresia de om disperat dacă intrii cu cinci minute mai devreme. Trebuie să fii optimist, adică să iei în calcul doar cel mai bun scenariu, atunci când estimezi cât îți ia să mergi din punctul A în punctul B.
4. Reține că punctual = banal. Dacă ești genul de persoană care întârzie și, la un moment dat, din greșeală, ajungi la timp undeva, vei fi cu siguranță felicitat. În schimb, cunoști vreo persoană punctuală care să fie apreciată că vine mereu la ora stabilită? Nici eu.
5. Nu lua în seamă haterii. O să mai auzi uneori câte un bitching subtil sau ușor isteric. Ignoră-i pe acei conformiști care nu înțeleg că tu ai popularitate; nu e vina ta că te-ai întâlnit pe drum cu o grămadă de cunoscuți care te-au ținut de vorbă. Așa că nu e cazul să te pui în locul lor - tu ești special(ă). Feedback-ul lor trebuie întâmpinat cu expresii de genul: ”Văd că ți se mișcă buzele, dar nu aud nimic”.
Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

duminică, 7 iulie 2013

Manipularea demografiei: 100% din cei care beau apă mor la un moment dat

De când s-au publicat rezultatele recensământului din 2011, pe lângă eternele discuții stupide despre cvorumul la referendumul de anul trecut, au apărut și articole alarmiste, de genul: vaaai, suntem cu 1,5 milioane mai puțini, românii emigrează masiv și nu mai fac copii!
De fapt, nu e o problema că suntem mai puțini - elvețienii sau suedezii sunt și mai puțini, dar par să o ducă bine. Problema e că populația îmbătrânește, cu toate că speranța de viață este încă modestă la noi în țară. Deci, adevărata problemă e că n-o să mai aibă cine să ne plătească pensiile; nu ne pasă că planeta e suprapopulată.
Așa am aflat dintr-un articol ce anunța practic apocalipsa, ajungând astfel la un alt articol care m-a...impresionat profund. Este vorba de un material deja celebru (cică) scris de Sebastian Lăzăroiu, un om de știință, care se bazează, desigur, pe cercetări când afirmă ceva. Dar, oricât de bine sunt făcute cercetările, interpretarea lor e cea care epatează.
Să o luăm cu începutul. ”În anul 2019, în România vor fi mai mulţi bărbaţi la vârsta căsătoriei decât partenere disponibile. Un milion de tineri îşi vor căuta perechea, iar aproximativ 160.000 de bărbaţi vor rămâne necăsătoriţi. În asemenea perioade de dezechilibru între numărul bărbaților şi cel al femeilor, cercetătorii arată că există riscul de a avea revoluții (chiar de catifea) sau creșteri ale agresivității (războaie).”
Acum, să explic cum a ajuns el la concluzia că în 2019 fix atâția bărbați vor rămâne neînsurați, sărăcuții. Demografii au observat că, în România, vârsta medie la care se mărită o femeie e de 26 de ani, iar la bărbați vârsta medie a însurătoarei e la 29 de ani. Deci, pentru că băieții născuți în 1990 sunt de 1,3 mai mulți decât fetele născute în 1993, e clar că vom avea o criză a mireselor pe piața matrimonială. Lăzăroiu admite că bărbații de 29 de ani ar putea să încerce să se însoare, de exemplu, cu femei din altă generație. Dar tot el ne explică de ce acest lucru este imposibil:
”Cu cine se vor căsători bărbaţii care nu mai prind nicio parteneră de 26 de ani? Probabil am fi tentaţi să spunem cu femei de 25 de ani. Dar femeile de 25 de ani se căsătoresc, de obicei, cu bărbaţii de 28 de ani.”  După care, el argumentează că diferența asta de aprox 2-3-4 ani e sfântă. Astfel, ajungem la concluzia:
”Chiar dacă surplusul de bărbaţi de 29 de ani şi-ar căuta partenere în categoria femeilor de 25 de ani, înainte să le vină vremea căsătoriei, deficitul s-ar transfera asupra bărbaţilor din cohorta de 28 de ani. Adică, tot vor rămâne nişte bărbaţi necăsătoriţi.”
De curiozitate, am verificat pe site-ul INS date care să susțină teoria lui. INS-ul confirmă vârstele medii de căsătorie pentru bărbați și femei, dar acestea ar trebui coroborate cu alte date, cum ar fi:

Ne-am aștepta ca cele mai multe căsătorii să fie între bărbații și femeile din aceeași grupă de vârstă (25-29) pentru că acolo sunt și bărbații de 29 de ani și femeile de 26. De fapt, cele mai multe căsătorii au avut loc între bărbații din grupa 25-29 de ani și femeile din grupa 20-24.
Acest lucru nu infirmă teoria lui Lăzăroiu; s-ar putea ca fetele născute mai târziu să fie și mai puține, având în vedere declinul natalității. Dar rămâne întrebarea: de unde un milion de tineri care își caută perechea în 2019, când în 2010 au fost doar 115.778 căsătorii (între 231.556 persoane indiferent de vârstă), luând în calcul că vor fi și mai puțini tineri?
Tot nu înțeleg de unde scoate el 160.000 de bărbați care rămân necăsătoriți în 2019 (la 29 de ani), când în 2010 erau în total 172.926 băieți de 20 de ani:

E adevărat, sunt mai puține fete de 17 ani în 2010, dar - dacă ne uităm la toate valorile - vedem că întotdeauna sunt mai puține fete decât băieți (cu câțiva ani mai mari). Diferențele de ordinul a zeci de mii fiind o constantă, de ce nu am avut până acum războaie? Poate pentru că acestea sunt influențate mai mult de contextul internațional decât de niște date demografice de tip SDF (scoase din fund).
Revenim la revoluția română, pe care Lăzăroiu o compară cu revoluția sexuală din SUA anilor '60: oamenii au ieșit în stradă pentru că erau frustrați sexual, susține el. Lăzăroiu spune că erau două partenere la un bărbat, dar din cauza lipsei anticoncepționalelor și interzicerii avorturilor, bărbații nu puteau face atât sex cât și-ar fi dorit. Nici nu e de mirare că cei care au ieșit în piață erau tineri!
Această teorie are un sâmbure de adevăr: decretul fusese dat în 1966, an marcat de baby boom, așa cum se poate observa și din figura de mai jos. Putem presupune că acum mai bine de 20 de ani vârsta medie de căsătorie pentru femei erau la 21-22 de ani. Deci, erau considerabil mai puțini bărbați aflați la vârsta căsătoriei decât partenere disponibile. Totuși, să nu uităm că în Europa centrală și de est au căzut per ansamblu regimurile comuniste, deși nu toate aveau aceeași politică pronatalistă ca aceea de la noi.

În plus, rata fertilității a scăzut după doi ani de la emiterea decretului. Astfel, au existat și o grămadă de bărbați născuți în 1967-1968 care nu și-au putut găsi partenere 25 de ani mai târziu. Asta se întâmpla după 1992, deci nici măcar de mineriade nu-i putem acuza; de război, nici vorbă.
Continuând să-și dea cu presupusul despre alte evenimente istorice, Lăzăroiu ne luminează și în privința primăverii arabe: erau prea mulți bărbați singuri în Cairo. Explicația este că în țările arabe bărbații bogați se pot căsătorii cu mai multe femei, lăsând astfel mai puține femei disponibile pentru cei mulți și săraci. Singura problemă cu această logică este că societatea arabă a fost așa dintotdeauna, însă doar în ultimii ani au existat ample mișcări sociale în țări ca Egipt.
În India sau China, unde există un surplus important de bărbați (din cauză că familiile preferă să aibă moștenitori de sex masculin), se poate vorbi de un adevărat dezechilibru periculos, populațiile respective fiind foarte mari. Dar să faci predicții despre România, în care Lăzăroiu susține că bărbații vor deveni în același timp mai agresivi și mai romantici, e puțin tras de păr. Seamănă mai mult a astrologie sau chiromanție.
Nu neg că evoluțiile demografice au o influență asupra istoriei și vieții cotidiene, doar că ce e prea mult strică. Sunt multe alte lucruri de luat în considerare, printre care inovații tehnologice sau schimbări de mentalitate. S-ar putea, de exemplu, ca programul Prima Casă și indemnizația pentru mame să fi dus la mai multe căsătorii decât ar intui un demograf.
Încă o chestie interesantă pe care am aflat-o din materialul INS: nu este o mare diferența între cetățenii români care emigrează, pe an, și cetățeni străini care imigrează anual în România. Problema este că pleacă mai multe femei (fertile) și vin mai mulți bărbați. Se pare că România este o țară ce alungă femeile și atrage bărbații. Morala? Nu beți apă, că e otrăvitoare.

marți, 2 iulie 2013

Just pain, no gain

Activitățile sportive pentru o cauză sunt deja o chestie banală peste ocean, iar ONG-urile din Europa imită orice modalitate de a strânge bani. În ultima vreme, văd că și la noi se poartă să alergi la un maraton ca să finanțezi un proiect social. În România, cercetarea în domeniul medical nu este tocmai avansată, așa că nu vedem mesaje de genul ”dați un leu pentru a se găsi un tratament la boala X”, ci ”dați un leu ca Y să-și permită tratamentul”. Oricum, anumite maladii nu se vindecă neapărat prin averi, ci prin descoperiri întâmplătoare.
Ideea de caritate îmi displace pentru că statul ar trebui să aibă suficiente resurse ca să ajute oamenii aflați în dificultate, fără ca aceștia să se milogească. E adevărat că bugetul românesc este mic, dar și prioritățile sunt greșite. Iar în țările dezvoltate chiar ar fi este posibil să nu cerșești pentru a primi ceva ce face parte din drepturile tale, ca om. Cu toate acestea, îi admir pe cei care vor să facă un bine și, chiar dacă nu salvează lumea, ajută pe cineva.
Dar nu sunt fana generării de bani din mers pe bicicletă de-a lungul continentului sau altele asemenea. În primul rând, în aceste aventuri se cheltuie bani pentru organizare, care ar putea să ajungă la cineva cu reală nevoie; pe lângă un grup de alergători la maraton trebuie de exemplu să ai o mașină ce poate oferi asistență medicală în caz că i se face unuia rău. În al doilea rând, astfel de inițiative mi se par mai mult un mod de a ieși în evidență cu ce a făcut cineva decât de a colecta fonduri.
Personal, nu aș da bani cuiva care a înotat nu știu câți km, ca el să-i dea mai departe unei asociații de protecție a drepturilor animalelor. Dacă vreau să susțin această cauză, mă duc direct la o organizație care se ocupă de asta și le dau banii pur și simplu. Decât să alerg dintr-un capăt în altul al țării, în acel timp mai bine lucrez într-un loc unde sunt bine plătită și pot să pun mai mulți bani de-o parte pentru cauza mea decât aș strânge din donații.
Sunt de acord că un maraton, mai ales în orașul în care locuiești, poate să-ți atragă atenția asupra unei probleme despre care poate nu știai că există și care te-ar interesa. Dar cred că o campanie de informare la TV sau un concert caritabil sunt mai eficiente în a ridica nivelul de informare. Iar pentru bani se pot vinde diferite obiecte noi sau second-hand (garage sale), se pot organiza licitații pentru a scoate în oraș o actriță / un actor atras în susținerea cauzei etc.
Totuși, sunt o mulțime de oameni care gândesc altfel decât mine și am încercat să înțeleg punctul lor de vedere, mai ales că în SUA se spune că nici nu mai poți merge pe bicicletă fără să te întrebe cineva pentru ce cauză nobilă o faci. Așa că m-am documentat puțin online și am aflat că asta se datorează ”efectului de martir”. Multe persoane sunt impresionate de efortul pe care îl depune cineva pentru alții și s-au făcut experimente sociale care dovedesc că acestea ar da mai mulți bani cuiva care suferă pentru respectiva cauză decât unuia care o face de plăcere. Atât de departe e psihologia umană de logică, încât altruiștii sunt niște sadici, de fapt.
Rămân deocamdată la opinia mea că cei care aleargă ar trebui să susțină doar cauza alergatului, care este un obicei sănătos (deși nu atunci când este un exercițiu extrem). Iar dacă vreți să donați niște bani, vindeți-vă, sau mai bine, nu vă mai cumpărați echipament sportiv performant, în caz că sunteți amatori; veți face economii considerabile descoperind că se poate face sport și fără branduri celebre.