luni, 29 iulie 2013

Cameron și pornografia

David Cameron, premierul UK, a declarat că dorește să impună o serie de schimbări în privința vizualizării de pornografie online (legală sau ilegală), în urma întâlnirii cu o mamă al cărei copil a fost ucis de un pedofil. Aceste schimbări includ: eliminarea automată a site-urilor pornografice, pentru ca minorii să nu le poată accesa, dar abonații având posibilitatea de a renunța la aceste setări și a urmări în continuare conținut pornografic; ilegalizarea deținerii de materiale pornografice ce reprezintă violuri etc.
Numeroși activiști care luptă pentru drepturile digitale, mai exact libertatea de a vedea orice pe Internet, l-au acuzat pe Cameron că dorește cenzurarea mediului online. Este adevărat că orice părinte putea să ceară și până acum ca furnizorul lui să filtreze site-urile pe care ar putea intra copiii lui de acasă, astfel protejându-i de videoclipuri pornografice. Dar, în fapt, mulți părinți nu o fac, deci aceste filtre ar avea o rată mult mai mare de aplicare dacă opțiunea predefinită este excluderea site-urilor pornografice.
Rămâne totuși problema ridicată de Wired.com că, pe lângă conținutul pornografic, în UK va fi restricționat accesul la o serie de alte site-uri: violente, extremiste, despre anorexie, sinucidere, alcool sau fumat. Lista continuă cu material ezoteric și forum-uri web. Dacă toate interdicțiile enumerate vin la pachet, apare întrebarea cum va evolua peste câțiva ani această politică publică a conservatorilor. Mai mult, va fi ea adoptată și de alte state?
Nu în ultimul rând, dacă vizualizarea pornografiei a ajuns în societatea contemporană o normă pentru (pre)adolescenți, această măsură nu le va salva neapărat copilăria, așa cum spune Cameron. Este posibil ca ei să se întoarcă la Internet cafe-uri și la circularea de memory stick-uri cu filme porno, iar frații/colegii mai mari îi vor influența în continuare pe cei mai mici să le vadă.
Ceea ce mi se pare interesant în toată povestea este conceptul arhitecturii alegerii, o formă de libertarianism paternalist: statul nu te obligă, dar te persuadează să faci ceva. Guvernul UK are, în Cabinetul Primului Ministru, până și o Echipă de Cunoaștere a Comportamentului (supranumită ”nudge unit”), care folosește teoria canalizării impulsurilor. Aceasta a fost înființată în 2010 pentru a reduce cheltuielile bugetare și se pare că va fi privatizată anul acesta. Mă întreb dacă și alte guverne au astfel de ”celule” sau consultanță externă care nu poartă neapărat același nume, dar fac același lucru. Trăim într-o lume tot mai complexă.

miercuri, 17 iulie 2013

Noi o scoatem la capăt când se stinge lumina...

...Și nu știm niciodată a cui a fost vina. Spiritele rele din casa în care am locuit nu bântuiau doar instalațiile sanitare, ci și pe cele electrice. Nici acum nu-mi explic de ce radioul antic din bucătărie pornea și se oprea singur. În schimb, m-am prins într-o zi că întrerupătorul luminii de pe hol are o șmecherie: nu era suficient să-l apeși, trebuia să tragi de el (scoțându-l ușor din perete) ca să se aprindă becul. M-am bucurat că lustra era în regulă și că nu mai trebuia să folosim un lampadar trist.
Într-un timp, și plafoniera din baie era stricată, așa că utilizam o veioză băgată în priza din afară, de lângă ușă. Cum veioza stătea într-o poziție demnă de un echilibrist, pe closet, nu e de mirare că într-o zi i-am găsit cioburile în apă. Atunci am apelat la un amic electrician amator, care a reușit să reaprindă becul din tavan; mi s-a părut mai destoinic decât Edison însuși.
Mai sărea din când în când și câte o siguranță, însă când tabloul electric a cedat nervos, lăsându-ne fără lumină sau vreo priză funcțională, a fost mai trist. Mi-am dat atunci seama că e greu să trăiești în secolul XXI fără curent electric: mâncarea se strica încet în frigider, bateriile laptopurilor se epuizau și nu puteam nici măcar să citesc o carte, fiind seară.
Am creat o atmosferă romantică aprinzând lumânărele în tot apartamentul, ca să nu mai orbecăim. Ne-am folosit rețeaua de prieteni pentru a da de un electrician profesionist, până nu ni se stingeau telefoanele. I-am explicat situația rugându-l să vină cât mai rapid. Răspunsul lui a fost că i s-a terminat programul pe ziua respectivă. Am insistat atunci să vină a doua zi, la prima oră. Replica lui a fost: ”Păi mâine e sâmbătă”. Și după sâmbătă urma duminică, evident.
Într-un final, problema a fost remediată de un amic și ne-am bucurat că n-a fost mai rău.

luni, 15 iulie 2013

Cum să nu influențezi pe nimeni vreodată

Dacă îți place să pierzi prietenii și să îndepărtezi oameni tot atât de mult cât îți place să întârzii, mai jos sunt 10 sfaturi ca să te convingi să nu fii persuasiv(ă), sau viceversa.
1. Vorbește muuuult. Cantitate, nu calitate! Discursurile lungi sunt cea mai bună alegere. Cuvinte ca rezumat sau sinteză nu au ce căuta în vocabularul tău, decât în mod ironic.
2. Fii neîncrezător în tine. Așa cum îi judeci și tu pe ceilalți, cu siguranță și ei te analizează în detaliu pe tine atunci când ești în ”lumina reflectoarelor”, văzându-ți doar defectele.
3. Nu-i asculta pe alții. Cine are răbdare să înțeleagă ce spun interlocutorii? Folosește-te de timpul în care ei flecăresc ca să te gândești la ce vei spune în continuare (și care nu are nicio legătură cu ce zic ei).
4. Fii fals. Dacă ești Batman sau Cat Woman, atunci fii tu însuți/însăți. Altfel, e mai bine să joci un rol decât să fii autentic.
5. Uită de integritate. Codul tău de valori morale nu interesează pe nimeni. Cinstea și onoarea își au locul numai în romanele din secolul al XIX-lea.
6. Lasă empatia la o parte. Am mai spus-o și o repet: nu ai cum să înțelegi nevoile oamenilor. În plus, nici lor nu le pasă de tine.
7. Nu-ți folosi farmecul (dacă ai așa ceva). De ce să-i faci pe ceilalți să se simtă speciali, cu modul tău drăguț de a te purta? Asta ar însemna doar să-i minți.
8. Reține că nu ai nevoie de expertiză sau cunoștințe. Experiența ta sau poveștile despre alții nu sunt relevante. Nu ține cont de target când alegi subiectele, de asemenea. Ideea e să-i faci confuzi.
9. Vorbește ca și cum vrei să obții ceva. Nu vorbi de parcă ai face-o din convingere, chiar dacă tu crezi în ce spui.
Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

marți, 9 iulie 2013

Apa, apa, apa...la la la la la

Apa curgea din toate crăpăturile în apartamentul pe care îl închiriasem cu încă două persoane, de parcă niște indieni ar fi făcut îndelung dansul ploii prin camere. La început, doar câte puțin, iar apoi au apărut pete de rugină în locurile în care șiroia. Atunci am știut că nu mai trebuie să așteptăm proprietarul să vină să repare și am sunat la numărul instalatorului, afișat la avizier. El a schimbat o mică piesă, peticind instalația veche de 30 de ani. Aceasta a fost prima noastră întâlnire cu el, dintr-un lung șir de vizite pe care ni le-a făcut.
În anii care au urmat, problemele au continuat să apară; din când în când trebuia schimbat dușul și altele asemenea. La un moment dat robinetul din bucătărie a ieșit  pur și simplu din matca lui. Dar cel mai interesat a fost când ne-am trezit cu un jet puternic de apă curgând de sub chiuvetă. O găleată era insuficientă pentru a reține stropii care se răspândeau ca o ploaie caldă de vară. Căci era țeava de apă caldă, deși nu venise vara.
De data asta, când am sunat instalatorul, am auzit o voce feminină și calmă, care spunea ”Utilizatorul nu poate fi contactat”. În disperare de cauză, am sunat la numărul administratorului, care mi-a spus că instalatorul nu este acasă, dar mai încearcă și el să-l sune. Când am auzit o bătaie în ușă am crezut că aceea era salvarea noastră. De fapt, era vecinul de mai jos, care venea de la țară din când în când și de data asta găsise mai multă apă în tavan decât s-ar fi așteptat.
Vecinul nici nu m-a salutat pentru că vorbea la telefon cu proprietarul, cu care era prieten. Cei doi erau în aceeași rețea de telefonie și nu se grăbeau să închidă. S-a dus de la ușă direct la evaluarea problemei, ajungând la aceeași concluzie ca și noi: apa nu putea fi oprită decât din subsolul blocului. Între timp, administratorul a reușit s-o oprească. Din discuțiile vecinului cu proprietarul aflat la celălalt capăt al firului invizibil, am aflat că nu e grav că a curs apă în apartamentul de sub noi, care nu era renovat. Dar ar fi fost foarte problematic (financiar) dacă apa ar fi ajuns în apartamentul de mai jos, unde locuia o zgripțuroaică, se pare.
A apărut în final instalatorul, care a rezolvat problema - dar pe care îl bănuiam că este cauza problemei, pentru că mai făcuse ceva reparații în acel loc, cu puțin timp înainte. Vecinul și instalatorul s-au întreținut, discutând despre cum ”înainte” se făceau mai bine piesele de schimb pentru instalații și nu se stricau atât de des. S-a terminat povestea și curând după aceea m-am mutat.
Despre alte probleme domestice, în episodul următor.

luni, 8 iulie 2013

Cum să te asiguri că întârzii oriunde

Pentru că amânarea duce la întârziere, uite un ghid și pentru cei care vor să fie fashionably late.
1. Fii bun(ă) la întârziat. Trebuie să ai mereu la îndemână scuze verosimile, dar și diverse, care nu se repetă prea des: luni s-a stricat liftul, marți nu a sunat alarma șamd. Caută persoane care să-ți tolereze obiceiul și bucură-te când scapi nepedepsit din cauza întârzierii (la școală, serviciu etc). Un alt truc este să te culci foarte târziu noaptea dacă trebuie să fii undeva la prima oră dimineața.
2. Pune-ți eticheta de persoană care întârzie. Dacă vrei să fii un tip șmecher sau o divă, pur și simplu nu-ți permiți să ajungi la timp undeva. Oamenii vor fi dezamăgiți dacă nu-ți faci intrarea glam în cafeneaua unde s-au strâns deja toți prietenii. Fii atent(ă) la cât obișnuiesc să întârzie cei din anturajul tău, să nu te depășească. Identifică-te deci ca o persoană care întârzie, astfel îți asiguri memorabilitatea.
3. Fii idealist cu timpul tău. Nu lua în calcul traficul îngreunat de condițiile meteo sau întârzierea taxiului / autobuzului. Prea multe măsuri de siguranță nu vor face decât să ajungi prea devreme la locul stabilit. Se știe că la un interviu pentru job, de pildă, dai impresia de om disperat dacă intrii cu cinci minute mai devreme. Trebuie să fii optimist, adică să iei în calcul doar cel mai bun scenariu, atunci când estimezi cât îți ia să mergi din punctul A în punctul B.
4. Reține că punctual = banal. Dacă ești genul de persoană care întârzie și, la un moment dat, din greșeală, ajungi la timp undeva, vei fi cu siguranță felicitat. În schimb, cunoști vreo persoană punctuală care să fie apreciată că vine mereu la ora stabilită? Nici eu.
5. Nu lua în seamă haterii. O să mai auzi uneori câte un bitching subtil sau ușor isteric. Ignoră-i pe acei conformiști care nu înțeleg că tu ai popularitate; nu e vina ta că te-ai întâlnit pe drum cu o grămadă de cunoscuți care te-au ținut de vorbă. Așa că nu e cazul să te pui în locul lor - tu ești special(ă). Feedback-ul lor trebuie întâmpinat cu expresii de genul: ”Văd că ți se mișcă buzele, dar nu aud nimic”.
Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

duminică, 7 iulie 2013

Manipularea demografiei: 100% din cei care beau apă mor la un moment dat

De când s-au publicat rezultatele recensământului din 2011, pe lângă eternele discuții stupide despre cvorumul la referendumul de anul trecut, au apărut și articole alarmiste, de genul: vaaai, suntem cu 1,5 milioane mai puțini, românii emigrează masiv și nu mai fac copii!
De fapt, nu e o problema că suntem mai puțini - elvețienii sau suedezii sunt și mai puțini, dar par să o ducă bine. Problema e că populația îmbătrânește, cu toate că speranța de viață este încă modestă la noi în țară. Deci, adevărata problemă e că n-o să mai aibă cine să ne plătească pensiile; nu ne pasă că planeta e suprapopulată.
Așa am aflat dintr-un articol ce anunța practic apocalipsa, ajungând astfel la un alt articol care m-a...impresionat profund. Este vorba de un material deja celebru (cică) scris de Sebastian Lăzăroiu, un om de știință, care se bazează, desigur, pe cercetări când afirmă ceva. Dar, oricât de bine sunt făcute cercetările, interpretarea lor e cea care epatează.
Să o luăm cu începutul. ”În anul 2019, în România vor fi mai mulţi bărbaţi la vârsta căsătoriei decât partenere disponibile. Un milion de tineri îşi vor căuta perechea, iar aproximativ 160.000 de bărbaţi vor rămâne necăsătoriţi. În asemenea perioade de dezechilibru între numărul bărbaților şi cel al femeilor, cercetătorii arată că există riscul de a avea revoluții (chiar de catifea) sau creșteri ale agresivității (războaie).”
Acum, să explic cum a ajuns el la concluzia că în 2019 fix atâția bărbați vor rămâne neînsurați, sărăcuții. Demografii au observat că, în România, vârsta medie la care se mărită o femeie e de 26 de ani, iar la bărbați vârsta medie a însurătoarei e la 29 de ani. Deci, pentru că băieții născuți în 1990 sunt de 1,3 mai mulți decât fetele născute în 1993, e clar că vom avea o criză a mireselor pe piața matrimonială. Lăzăroiu admite că bărbații de 29 de ani ar putea să încerce să se însoare, de exemplu, cu femei din altă generație. Dar tot el ne explică de ce acest lucru este imposibil:
”Cu cine se vor căsători bărbaţii care nu mai prind nicio parteneră de 26 de ani? Probabil am fi tentaţi să spunem cu femei de 25 de ani. Dar femeile de 25 de ani se căsătoresc, de obicei, cu bărbaţii de 28 de ani.”  După care, el argumentează că diferența asta de aprox 2-3-4 ani e sfântă. Astfel, ajungem la concluzia:
”Chiar dacă surplusul de bărbaţi de 29 de ani şi-ar căuta partenere în categoria femeilor de 25 de ani, înainte să le vină vremea căsătoriei, deficitul s-ar transfera asupra bărbaţilor din cohorta de 28 de ani. Adică, tot vor rămâne nişte bărbaţi necăsătoriţi.”
De curiozitate, am verificat pe site-ul INS date care să susțină teoria lui. INS-ul confirmă vârstele medii de căsătorie pentru bărbați și femei, dar acestea ar trebui coroborate cu alte date, cum ar fi:

Ne-am aștepta ca cele mai multe căsătorii să fie între bărbații și femeile din aceeași grupă de vârstă (25-29) pentru că acolo sunt și bărbații de 29 de ani și femeile de 26. De fapt, cele mai multe căsătorii au avut loc între bărbații din grupa 25-29 de ani și femeile din grupa 20-24.
Acest lucru nu infirmă teoria lui Lăzăroiu; s-ar putea ca fetele născute mai târziu să fie și mai puține, având în vedere declinul natalității. Dar rămâne întrebarea: de unde un milion de tineri care își caută perechea în 2019, când în 2010 au fost doar 115.778 căsătorii (între 231.556 persoane indiferent de vârstă), luând în calcul că vor fi și mai puțini tineri?
Tot nu înțeleg de unde scoate el 160.000 de bărbați care rămân necăsătoriți în 2019 (la 29 de ani), când în 2010 erau în total 172.926 băieți de 20 de ani:

E adevărat, sunt mai puține fete de 17 ani în 2010, dar - dacă ne uităm la toate valorile - vedem că întotdeauna sunt mai puține fete decât băieți (cu câțiva ani mai mari). Diferențele de ordinul a zeci de mii fiind o constantă, de ce nu am avut până acum războaie? Poate pentru că acestea sunt influențate mai mult de contextul internațional decât de niște date demografice de tip SDF (scoase din fund).
Revenim la revoluția română, pe care Lăzăroiu o compară cu revoluția sexuală din SUA anilor '60: oamenii au ieșit în stradă pentru că erau frustrați sexual, susține el. Lăzăroiu spune că erau două partenere la un bărbat, dar din cauza lipsei anticoncepționalelor și interzicerii avorturilor, bărbații nu puteau face atât sex cât și-ar fi dorit. Nici nu e de mirare că cei care au ieșit în piață erau tineri!
Această teorie are un sâmbure de adevăr: decretul fusese dat în 1966, an marcat de baby boom, așa cum se poate observa și din figura de mai jos. Putem presupune că acum mai bine de 20 de ani vârsta medie de căsătorie pentru femei erau la 21-22 de ani. Deci, erau considerabil mai puțini bărbați aflați la vârsta căsătoriei decât partenere disponibile. Totuși, să nu uităm că în Europa centrală și de est au căzut per ansamblu regimurile comuniste, deși nu toate aveau aceeași politică pronatalistă ca aceea de la noi.

În plus, rata fertilității a scăzut după doi ani de la emiterea decretului. Astfel, au existat și o grămadă de bărbați născuți în 1967-1968 care nu și-au putut găsi partenere 25 de ani mai târziu. Asta se întâmpla după 1992, deci nici măcar de mineriade nu-i putem acuza; de război, nici vorbă.
Continuând să-și dea cu presupusul despre alte evenimente istorice, Lăzăroiu ne luminează și în privința primăverii arabe: erau prea mulți bărbați singuri în Cairo. Explicația este că în țările arabe bărbații bogați se pot căsătorii cu mai multe femei, lăsând astfel mai puține femei disponibile pentru cei mulți și săraci. Singura problemă cu această logică este că societatea arabă a fost așa dintotdeauna, însă doar în ultimii ani au existat ample mișcări sociale în țări ca Egipt.
În India sau China, unde există un surplus important de bărbați (din cauză că familiile preferă să aibă moștenitori de sex masculin), se poate vorbi de un adevărat dezechilibru periculos, populațiile respective fiind foarte mari. Dar să faci predicții despre România, în care Lăzăroiu susține că bărbații vor deveni în același timp mai agresivi și mai romantici, e puțin tras de păr. Seamănă mai mult a astrologie sau chiromanție.
Nu neg că evoluțiile demografice au o influență asupra istoriei și vieții cotidiene, doar că ce e prea mult strică. Sunt multe alte lucruri de luat în considerare, printre care inovații tehnologice sau schimbări de mentalitate. S-ar putea, de exemplu, ca programul Prima Casă și indemnizația pentru mame să fi dus la mai multe căsătorii decât ar intui un demograf.
Încă o chestie interesantă pe care am aflat-o din materialul INS: nu este o mare diferența între cetățenii români care emigrează, pe an, și cetățeni străini care imigrează anual în România. Problema este că pleacă mai multe femei (fertile) și vin mai mulți bărbați. Se pare că România este o țară ce alungă femeile și atrage bărbații. Morala? Nu beți apă, că e otrăvitoare.

marți, 2 iulie 2013

Sport pentru cauze nobile

Activitățile sportive pentru o cauză sunt deja o chestie banală peste ocean, iar ONG-urile din Europa imită orice modalitate de a strânge bani. În ultima vreme, văd că și la noi se poartă să alergi la un maraton ca să finanțezi un proiect (social). În România, cercetarea în domeniul medical nu este tocmai avansată, așa că nu vedem mesaje de genul ”dați un leu pentru a se găsi un tratament la boala X”, ci ”dați un leu ca Y să-și permită tratamentul”. Oricum, anumite maladii nu se vindecă neapărat prin averi, ci prin descoperiri întâmplătoare.

Ideea de caritate îmi displace pentru că statul ar trebui să aibă suficiente resurse ca să ajute oamenii aflați în dificultate, fără ca aceștia să se milogească. E adevărat că bugetul românesc este mic, dar și prioritățile sunt greșite. Iar în țările dezvoltate chiar este posibil să nu cerșești pentru a primi ceva ce face parte din drepturile tale, ca om. Cu toate acestea, îi admir pe cei care vor să facă un bine și, chiar dacă nu salvează lumea, ajută pe cineva.

Dar nu sunt adepta generării de bani din mers pe bicicletă de-a lungul continentului sau altele asemenea. În primul rând, în aceste aventuri se cheltuie bani pentru organizare, care ar putea să ajungă la cineva cu reală nevoie; pe lângă un grup de alergători la maraton trebuie de exemplu să ai o mașină ce poate oferi asistență medicală în caz că i se face unuia rău. În al doilea rând, astfel de inițiative mi se par mai mult un mod de a ieși în evidență cu ce a făcut cineva decât de a colecta fonduri.

Personal, nu aș da bani cuiva care a înotat nu știu câți km, ca el să-i dea mai departe unei asociații de protecție a drepturilor animalelor. Dacă vreau să susțin această cauză, mă duc direct la o organizație care se ocupă de asta și le dau banii pur și simplu. Decât să alerg dintr-un capăt în altul al țării, în acel timp mai bine lucrez într-un loc unde sunt bine plătită și pot să pun mai mulți bani de-o parte pentru cauza mea decât aș strânge din donații.

Sunt de acord că un maraton, mai ales în orașul în care locuiești, poate să-ți atragă atenția asupra unei probleme despre care poate nu știai că există și care te-ar interesa. Dar cred că o campanie de informare la TV sau un concert caritabil sunt mai eficiente în a ridica nivelul de informare. Iar pentru bani se pot vinde diferite obiecte noi sau second-hand (garage sale), se pot organiza licitații pentru a scoate în oraș o actriță / un actor atras în susținerea cauzei etc.

Totuși, sunt o mulțime de oameni care gândesc altfel decât mine și am încercat să înțeleg punctul lor de vedere, mai ales că în SUA se spune că nici nu mai poți merge pe bicicletă fără să te întrebe cineva pentru ce cauză nobilă o faci. Așa că m-am documentat puțin online și am aflat că asta se datorează ”efectului de martir”. Multe persoane sunt impresionate de efortul pe care îl depune cineva pentru alții și s-au făcut experimente sociale care dovedesc că acestea ar da mai mulți bani cuiva care suferă pentru respectiva cauză decât unuia care o face de plăcere.

Deci cine aleargă nu ar trebui să susțină doar cauza exerciţiului în sine, care este un obicei sănătos (deși nu atunci când este un exercițiu extrem) ci ar putea să susţină cu succes şi o cauză de mediu sau socială / politică.

sâmbătă, 29 iunie 2013

Cum să amâni să faci ce-ți propui

Fiindcă cel mai citit articol de pe acest blog este ”Cum să minți” (din păcate), iată și un ghid al leneșului procrastinatorului în 10 pași simpli:
1. Gândește-te că o să eșuezi. Ți-ai propus de exemplu să slăbești, deci trebuie să ții regim. Ei bine, din experiență știm că persoanele care țin o eternă dietă sunt în general grăsuțe, așa că șansele tale de reușită sunt destul de mici. Extrapolează la orice altceva.
2. Fie-ți teamă de succes. Să zicem că nu ai fost atent(ă) la primul pas și nu ți-e frică de eșec. Dar, folosind același exemplu, închipuie-ți că va trebui să-ți modifici toată garderoba în cazul în care slăbești. Și poate nu ai bani de haine noi sau mers la croitor. Iar dacă te îmbogățești, o să ajungi probabil să te droghezi și o să mori de supradoză. Deci stai în banca ta.
3. Teme-te de orice imperfecțiune. Ți-ai propus să mergi la sală ca să fii în formă și să arăți mai bine. Am vești proaste pentru tine: nu o să fii niciodată la fel de atletic(ă) precum instructorii de acolo, care fac asta toată ziua. Decât să te faci de rușine în vestiar cu părțile corpului tău care sunt nemusculoase, mai bine te resemnezi și rămâi acasă.
4. Obișnuiește-te să amâni. Poate ești din născare un om conștiincios, care are un program de care se ține. Află că până acum ai trăit în mod greșit; dar nu te panica, orice învăț are dezvăț. Descoperă ce bine e să stai degeaba când ai o grămadă de lucruri de făcut și fă-ți din asta un stil de viață.
5. Nu căuta plăcerea în lucrurile care trebuie făcute. N-o s-o găsești acolo, pentru că ea se află în altă parte. Chestia aia cu satisfacția datoriei împlinite e de pe vremea părinților și bunicilor. Alătură-te curentului actual și găsește-ți prieteni care amână lucruri, ca și tine sau chiar mai mult. Puteți împărtăși unul altuia cât de mult v-ați amânat treburile.
6. Spune-ți că ai toată viața înainte pentru a face orice. Speranța de viață e în creștere, deci ce motiv ai să-ți iei o diplomă acum, când se poate și la anul? Cât despre găsirea unui partener cu care să întemeiezi o familie, asta mai poate aștepta cel puțin un deceniu. Fii indulgent(ă) cu tine, nu poți să le faci pe toate dintr-o dată!
7. Caută distracții și distrageri. Vrei să lucrezi la raportul ală care trebuie predat până mâine? Bine, dar întâi verifică-ți mailul, neapărat. Poate cineva ți-a trimis un mesaj la care ai vrea să răspunzi. Mai departe, trece rapid în  revistă ce se mai întâmplă pe Facebook. Acolo te poți angaja într-o discuție pe Messenger, după care ești liber să dai click pe câteva linkuri cu articole, videoclipuri etc.
8. Caută senzații tari. N-are rost să faci bungee jumping și alte prostii când te poți bucura de aceeași tensiune și euforie făcând pe ultima sută de metri ceva ce se putea face fără stres, dacă respectai planul. Parcă îți dă și un sentiment de superioritate să știi că ai terminat în două ore ceea ce alți fraieri fac într-o săptămână.
9. Trăiește în necunoscut. Te doare ceva și nu ai mai fost la un control medical de ultima oară când te-a luat salvarea? Nu te du să te consulte, medicii nu vor face decât să-ți confirme că ai o boală incurabilă. Acceptă misterul și nu strivi corola de minuni a lumii. Nu poți controla când mori, doar D-zeu știe.
10. Nu fragmenta un proiect. Proiectul nu se poate sparge în bucățele manevrabile, fiind un tot unitar. Ori gestionezi ansamblul, ori nimic. Și pentru că în anumite situații proiectul este foarte complex ca să poată fi soluționat direct, cel mai bine este să renunți la el. Amânarea e mama anulării.

Sper că vei folosi sfaturile de mai sus în sensul psihologiei inverse.

miercuri, 26 iunie 2013

Știți cine sunt eu? Sunt cetățeancă europeană și am drepturi

Nu ați văzut clipul ăsta și variantele cu rochia și hotelul? Glumiți! Dar să lăsăm gluma la o parte: 2013 e anul european al cetăţenilor. În jur de 500 de milioane de cetăţeni beneficiază de drepturi ce vin o dată cu aderarea țării lor la Uniunea Europeană. Printre aceștia se numără și aprox. 3.000 de locuitori ai comunei Cetățeni, din Argeș, Muntenia, România. Este anul lor.

Oare câți locuitori ai comunei Cetățeni știu că anul acesta se sărbătoresc 20 de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost introdusă cetățenia europeană? În 1993, România nu era în UE, dar începând cu 2007 au și ei, Cetățenii, un set de drepturi suplimentare printre care dreptul de a beneficia de protecție consulară în străinătate în aceleași condiții ca resortisanții unui alt stat membru atunci când țara lor de origine nu este reprezentată.

Exercitarea acestor drepturi se răsfrânge și asupra economiei europene - libera circulație are ca efect mai mulți muncitori în străinătate. O Cetățeancă pe numele Maria, de pildă, s-a dus să lucreze în Italia (ca muncitoare necalificată), fiindcă nu-i ajungea pensia din țară. Față de o concurentă din Ucraina la acest loc de muncă, Maria are avantajul că nu îi trebuie pașaport și nici viză, ci doar act de identitate.

Totuși, Raportul Comisiei Europene din 2010 privind cetăţenia UE indică faptul că cetăţenii europeni nu își cunosc drepturile, cum ar fi cel de stabilire în alte ţări ale Uniunii. Dacă ar ști că nu au niciun impediment în exercitarea drepturilor, mă întreb câți dintre locuitorii din Cetățeni ar pleca spre locuri mai ”însorite” ale continentului european. Ultimul să stingă lumina!

Intrarea în UE nu a venit doar cu drepturi, ci și cu stânguri, adică obligații și retricții. Cetățeni e o localitate subcarpatică ce ar putea profita mai mult de turismul rural, având, în afară de frumusețe naturală, și câteva îmbunătățiri antropice (monumente istorice ca de exemplu așezările antice și medievale din zonă). Însă majoritatea locuitorilor se ocupă cu agricultura de subzistență, pentru că nu își permit ferme ce respectă standardele europene.

Drepturile nu sunt mare lucru dacă nu ai în plus competențe sau oportunități de a le exercita. Importantă e și educația civică. Nivelul de pregătire a populaţiei comunei Cetățeni este destul de scăzut, ponderea cea mai mare având-o persoanele care au ca pregătire gimnaziul și cei care au absolvit doar școală primară, spune site-ul primăriei. Dar asta nu i-ar împiedica pe locuitori să învețe mai mult despre cum îi afectează faptul că sunt cetățeni ai unei țări UE.

De fapt, majoritatea românilor ar putea fi mai bine informați decât din știrile de tip ”UE vrea sa ne interzică micii”.

joi, 20 iunie 2013

Brandmania în România

”Limba noastră-i o comoară” formată din bogățiile unor limbi diferite, începând cu latina, trecând prin slavonă, până la franceză și altele. Sarmaua este denumirea turcească dată unui fel de mâncare național; până și cuvântul ”neam” e de origine străină, mai exact maghiară, am aflat eu citindu-l pe Lucian Boia. Dar în ultima vreme suntem anglofoni, iar unul din englezismele intrate în limbă, deși nu în Dex (cu acest sens) este brand.

Ce înseamnă în engleza româna simplă brand? Un produs anume - și nu altul. Deseori, se aplică în cazul produselor pe care le-am numi ”de firmă” sau ”de marcă”. Dar există și produse ”branduite”, acelea pe care le primim gratis în promoții și campanii electorale (șepci Coca-Cola, tricouri PNL etc). În cazul țărilor însă, brandul a apărut din motive turistice: goana după imaginea care va atrage cei mai mulți vizitatori străini.

Trebuie să spunem din capul locului că nu toate statele lumii au un minister al turismului. Unele guverne au direcții sau departamente specializate în cadrul altui minister. În România, miniștrii turismului au fost totuși printre cei mai vizibili în media, căci orice fel de publicitate este bună. Dan Matei Agathon a fost de notorietate pentru proiectul Dracula Park, pe care l-a susținut pentru motivul că asta știu străinii despre noi. Vlad Țepeș, zis și Drăculea, a fost ce-i drept român, dar Bram Stoker, ”inventatorul” contelui vampir, era irlandez.

După îndelungi rebranduiri, în care ne-am dat seama că litoralul bulgăresc e mai atrăgător și nici orașele noastre nu sunt chiar mici Parisuri, Elena Udrea a venit cu soluția salvatoare: o frunză și sloganul ”explore the Carpathian garden”. E adevărat că noi suntem cea mai rurală dintre țările europene, așa cum am fost mereu, iar dacă avem ceva incontestabil frumos în țară, aceea este așa-zisa grădină a Carpaților. Păcat că tocmai turismul e cel care întinează această frumusețe: tot mai multe drumuri de munte sunt încărcate cu deșeuri care rămân în urma faimoaselor grătare însoțite de muzică la volum maxim. Iată alte branduri semi-românești: mici și manele, cu bere alături.

Au trecut ani de când România a auzit că ar avea un brand al ei și cohortele de turiști străini întârzie să apară. Să fie o problemă de brand awareness, adică, un potențial turist, când se gândește la o excursie la munte, are în minte mai degrabă Alpii? Sau poate România este asociată cu lucruri care tind să alunge turiștii de rând, care nu sunt deschiși către aventuri balcanice. Este limpede că trebuie să ne clarificăm mai întâi noi românii identitatea de brand, pentru ca apoi să le explicăm și altora.

Când spun brand de țară, îmi vin în minte statele cele mai vizitate, cărora le asociez identități vizuale, muzicale, gustative și chiar olfactive pline de clișee. Franța, de exemplu, este o scenă cu un pictor îmbrăcat într-un tricou cu dungi, savurând o cafea însoțit de o tânără cu beretă, care tocmai a cumpărat niște baghete și fumează o țigară, la o terasă de pe lângă turnul Eiffel, unde se aude un acordeon. Dar asta nu pentru că cei doi ar fi reprezentativi pentru toată Franța, sau că un astfel de cuplu nu ar putea fi de altă origine decât franceză. Ci pentru că așa am învățat din cultura pop, mai ales din filmele americane ce simplifică mult lucrurile.

Astfel, am găsit soluția: trebuie să convingem Hollywood-ul să facă filme despre România. În aceste filme, trebuie introduse stereotipuri pozitive despre noi, care în primul rând trebuie găsite. Pentru asta, poate o idee mai bună ar fi să studiem percepția turiștilor străini care au venit aici. Dacă ei spun că prețurile mici i-au convins să vină în țară, nu este neapărat recomandabil să ne marketăm ca o țară ieftină. Dar așa am putea descoperi că e cazul să înființăm parcul de distracții Ceaușescu, eventual în Casa Poporului.

Revenind la lucruri mai serioase, în ziua de azi mulți oameni caută îndelung informații pe Internet despre locul unde merg în vacanță, mai ales dacă este vorba de o țară exotică, cum e România, de altfel o mare exportatoare de banane. Online, poți introduce termeni de căutare foarte detaliați, găsind astfel poveștile unor turiști care au vizitat nu știu ce sat din Transilvania de care tu nu ai auzit, român fiind. Analiza unor astfel de articole ar putea fi un punct de bifat în viitor, pentru că identitatea nu înseamnă numai percepție de sine, ci și părerea altora.

miercuri, 12 iunie 2013

Omul, resursa nepretuita a companiei

Am citit azi un articol scris de un headhunter care a renuntat la cliseul "cea mai importanta resursa a companiei sunt oamenii" si a spus lucrurilor pe nume: oamenii au multe defecte fata de masini, asa ca actionarilor le-ar conveni sa foloseasca mai multe calculatoare si mai putine persoane, sa aiba mai multe proceduri si mai putini indivizi in carne si oase. Criticile malitioase nu au ocolit nici acest articol, un comentator scriind ca angajatorul de fapt nu prefera un soft, pentru ca nu l-ar putea ameninta, umili, de la el nu ar primi linguseli si nici barfe despre colegi.

Totusi, eu cred ca oamenii sunt cea mai importanta resursa a unei companii in cazul in care ei detin compania. Este vorba de patronul-director, atat de prezent la noi in companiile mici si mijlocii care se intituleaza eufemistic "cu capital 100% romanesc". Ah, ce bine ca nu e strain, unii angajati sunt xenofobi; banii parca miros mai bine cand ii primesti din mana unui conational. Sunt sigura ca patronul roman care isi conduce propria firma in mod patriarhal (sau matriarhal daca este o femeie) nu este o inventie romaneasca, dar experienta mea se limiteaza la plaiuri mioritice. Ba chiar am avut ocazia sa lucrez - tradatoare de neam ce sunt - pentru un patron-manager strain, ca sa observ diferenta.

Antreprenorul roman, in cele mai multe cazuri, a plecat de jos si este un om autorealizat. Faptul ca a parvenit ii confera (in capul lui) o rara desteptaciune pe care simte nevoia sa o impartaseasca subalternilor. Astfel ca, oricat de bun afacerist ar fi, compania lui se va lovi de un prag superior tocmai pentru ca el nu accepta ca un profesionist sa-i ofere cu adevarat consultanta. Va angaja de exemplu un specialist in dezvoltare organizationala, dar nu ca acesta sa faca o diagnoza reala si sa-i spuna cum poate imbunatati sistemul. El, antreprenorul-director, stie deja cum e mai bine, are nevoie doar ca planul sa fie implementat. Numai ca orice lucru e perfectibil, asa ca planul se schimba constant. Aici am sa revin asupra unui paragraf interesant din articol, mai exact ultimul:
"Într-o companie nu e atât de multă nevoie de imaginaţie şi de creativitate pe cât îşi închipuie cei mai mulţi. Ba dimpotrivă! Multe firme au probleme tocmai din cauza abundenţei de idei noi, de sugestii şi de scenarii, şi a puţinătăţii muncii pentru a le pune în practică pe cele decise la începutul anului, scrise în business plan şi în buget. Companiile nu de strategii duc lipsă, cum se spune, ci de execuţia strategiei. Poţi face o strategie excelentă pentru o companie, oricât de mare, în 5 zile. Restul, de 360, e execuţie. Aşadar, când vom ajunge ca oamenii să lucreze 5 zile într-o companie şi neoamenii restul de 360, multe probleme se vor rezolva..."
Aici, autorul se refera la faptul ca angajatii nu respecta planul initial, venind mereu cu initiative menite sa-l actualizeze. Dar de cele mai multe ori, angajatii nici nu au reala putere de decizie, caci toate ideile "bune" sunt ecouri a ce a spus patronul, iar restul nici nu sunt luate in seama.

Antreprenorul roman nu are doar unul, ci cativa salariati care se ocupa numai de strategii, dar nu are niciodata o strategie, pentru ca aceasta este un etern draft. De fapt, el are propria lui definitie a ce inseamna strategie, iar cei care au facut scoli de specialitate si au lucrat anterior in companii de renume sunt desigur mai prosti. Dar cei care nu au nici cunostinte, nici competente pentru pozitiile lor, fiind in schimb foarte servili, au toate sansele sa ajunga in top.

In afara de asta, o gramada de oameni sunt intr-adevar in plus in organigrama, dar nu pentru ca ar fi lenesi. Ei nu se vor duce la patron sa ii spuna "Stii, eu m-am gandit mult si mi-am dat seama ca munca mea aici e in zadar pentru profitul tau. Nu cred ca pregatirea mea ma recomanda pentru vreun post pe care l-ai avea disponibil" pentru ca au si ei datorii, facturi de platit etc. Nu e vina PR-istului ca a fost angajat intr-o companie in care nu se poate face PR. Antreprenorul pur si simplu a auzit ca in marile companii exista PR, iar el se vede in postura de sef al unei mari corporatii, cu toate ca cifrele nu sustin aceasta teorie. Asa ca ii spune responsabilului HR sa gaseasca un PR-ist bun, dispus sa lucreze pentru relativ putini bani. Iar responsabilul HR nu ii spune ca pe acesti bani nu poate angaja decat o persoana cel mult mediocra, pentru ca si el are o paine de castigat din asta. Mai departe, nici managerul departamentului din care face parte viitorul PR-ist nu se plange ca i se mareste echipa. In fond, de curand au fost dati afara niste oameni utili, deci cineva trebuie sa le preia munca de secretariat, vanzari sau orice altceva care nu e PR.

Oamenii ar fi probabil o resursa mai valoroasa daca fiecare ar fi angajat in locul potrivit, iar patronii ar asculta mai mult de vocea ratiunii si mai putin de propriile lor instincte, care, cred ei, daca i-au calauzit bine in afaceri, inseamna ca sunt infailibile. Poate este de vina lipsa uceniciei sau sistemul de invatamant care produce, de pilda, absolventi de filozofie ce ajung sa lucreze in domeniul imobiliar. Dar cea mai problematica este lipsa de incredere a patronului in manageri. Antreprenorul roman acorda titluri pompoase ca Chief YZ si salarii pe masura, dar nu le permite managerilor sa decida nici in chestiuni triviale, care nu implica buget. De aceea, el ajunge sa sustina interviul final si cu o asistenta entry-level a unui manager aflat undeva jos pe scara mult prea ierarhica. Iar apoi patronul se plange ca munceste mai mult decat toti angajatii la un loc, facandu-le treaba.

Dar, cand ceva nu merge bine, nu este niciodata vina patronului, ci a angajatului, fie el si manager, care nu a ascultat si nu a "inteles" ce vrea patronul. Chiar daca patronul vorbeste in dodii, este datoria subalternului sa decodifice dorinta patronului si sa o duca la indeplinire. Asa cum invingatorii scriu istoria, patronii sunt cei care dau afara angajatii si nu invers, oricine ar avea dreptate.

joi, 30 mai 2013

Saracii elevi, bogatii detinuti


De curand a aparut ceva nou pe agenda publica: cresterea alocatiilor pentru elevi, care din 2009 au ramas la suma derizorie de 42 de lei. O propunere normala din partea unei coalitii de stanga, care e deja de un an la guvernare. Dar cum a fost mediatizata aceasta initiativa este problema. Pentru a arata cat de mici sunt alocatiile, initiatorii proiectului au facut cateva comparatii: intretinerea lunara a unui detinut costa vreo 2.500 lei, a unui caine fara stapan 375 lei (???) etc.

Din punctul meu de vedere, se aduna mere cu pere; intretinerea unui detinut presupune cazare, masa, paza samd pe care nimeni altcineva decat statul nu le-ar putea oferi. Elevii, in schimb, sunt sustinuti financiar de parintii lor. Daca nu au parinti, sunt crescuti in orfelinate, in conditii asemanatoare cu o inchisoare, si acolo s-ar putea face o comparatie de cheltuieli cu detinutii, eventual. Da, e revoltator ca suma pentru copiii institutionalizati e de 16 ori mai mica decat suma pentru detinuti, ceea ce nu inseamna ca trebuie scazuta cea din urma, ci marita prima.

Or, dna Doina Pana, ministru delegat pentru dialog social, insista ca nu e de-ajuns sa maresti alocatiile, pentru ca banii pentru "puscariasi", cum se exprima ea, sunt prea multi. Pai da, daca nu ai de unde sa creezi un buget suplimentar, totusi doresti sa-ti creasca popularitatea, o solutie trebuie gasita. Pun pariu ca exista mai multi parinti cu drept de vot decat detinuti.

De fapt, analogia elevi - detinuti este proasta. Daca in alocatia elevului nu sunt incluse chiria scolii, salariul profesorilor si altele asemenea, intretinerea detinutului este "all inclusive". Pe de alta parte, stau si ma intreb - oare chiar atat de multi bani se duc in sistemul penitenciar in folosul detinutului, sau banii se mai si "pierd" pe drum? Din cate stiu eu, la noi nu sunt conditii tocmai ca in Norvegia, unde comiti o infractiune ca fii prins si sa traiesti mai bine decat liber in Romania.

Dar sa revenim la elevi. Spre deosebire de inchisori, unde sunt mai mult sau mai putin aceleasi conditii, nu toti copiii beneficiaza de aceeasi situatie materiala. Nu poti face abstractie de faptul ca unii parinti sunt mai bogati decat altii. O sa dai o alocatie de 200 de lei si unui copil a carui familie nu are nevoie de acesti bani, luand de la noi toti? Sau o sa dai mai multi bani celor saraci, incurajandu-i sa nu munceasca, pentru ca avand cativa copii castiga tot la fel de multi/putini bani?

Sunt  multi cei care vor spune ca aceasta masura nu ar face decat ca romii sa aiba si mai multi copii decat au, pe cand romanii nu vor face mai mult de un copil - in loc de 158 de lei in plus, mai bine economisesti toti banii suplimentari pe care ii cheltui cu un copil. Dar acestia uita ca nu este o alocatie pentru copii, ci pentru elevi. Este o mare diferenta intre copilul care sta la scoala pana la 18 ani (si dupa) si cel care nu este dat la scoala sau face doar patru clase.

Dar, in loc sa aduca in discutie aceste probleme, alesii poporului nu fac decat sa-si aleaga un tap ispasitor (acum cativa ani, erau bugetarii): elevii au alocatii prea mici pentru ca ii tinem in puf pe niste delicventi. E adevarat ca oamenii aia sunt la inchisoare pentru un motiv serios, dar nu poti sa-i acuzi ca si-au calculat singuri costurile de trai. Din punctul asta de vedere, sunt la fel de inocenti ca niste copii.

marți, 28 mai 2013

Din SF-urile patriei: educatia

Desi nu traiesc in capitala autostrazilor suspendate, sunt totusi o persoana care isi noteaza lista de cumparaturi nu pe agenda clasica, ci pe telefon. Dar asta nu s-a intamplat dintotdeauna.

Cand eram la facultate, mergeam la cursuri cu niste foi si un pix, pe care le tineam in geanta, asta in cazul fericit in care nu le uitam acasa, trebuind sa imprumut de la un coleg o foaie si de la altul orice instrument de scris. Instrumentul il dadeam de obicei inapoi la sfarsitul orei, foile acelea in schimb erau de-a pururi pierdute pentru colegii mei. Acum, sunt pierdute si pentru mine, cu toata cerneala /pasta/mina irosita pe ele, caci la fiecare curatenie de primavara am mai renuntat la cursuri din care oricum nu-mi inteleg propria caligrafie.

Aceeasi soarta a maculaturii au avut-o si caietele din liceu, dar acolo a fost o despartire mai trista, pentru ca in afara lucrurilor pe care le scriam dupa dictare mai aveam notate si chestii haioase de la colegi, un fel de inside jokes de la noi din clasa. Desi la vremea aceea inca aveam manuale, vorbisem cu colega de banca sa aducem fiecare jumatate din cele necesare pentru orele noastre; eu eram responsabila cu unele materii si ea cu altele, fiindca in mapele noastre nu incapea atat de multa stiinta. De altfel, pentru noi manualele erau o adevarata afacere, pentru ca ne chinuiam la inceputul anului scolar sa le vindem celor mai mici, dar asta e alta poveste.

In schimb, in scoala generala nu scapam asa usor: aveam la fiecare materie de adus un manual si o culegere (daca nu aveam la o materie culegere, se compensa cu grosimea culegerii de la alta materie), plus caietele, care erau de doua feluri - de teme si de scris la ore. La asta se adauga un penar cu compas si alte nebunii; din fericire, mama nu-mi facea sendvisuri, ci imi dadea bani sa-mi iau un corn de la chioscul de langa curtea scolii. Daca intr-o zi mai aveam si sportul, cred ca in total caram vreo 10 kg dus-intors; asta in conditiile in care ai mei nu ma duceau cu masina la scoala, totusi era prea aproape ca sa iau vreun autobuz.

Pe vremea mea nu erau nici ghiozdane-trolere, dar daca as fi avut mintea de acum, cred ca nu imi mai pasa de ce ziceau ceilalti copii si imi luam un carucior din acelea de piata. Cand vedeam filmele americane in care elevii aveau dulapuri unde isi lasau cartile si alte lucruri, visam la o scoala in care sa-ti faci si temele, dupa care sa zburzi liber pana a doua zi. Cred ca asta i-ar fi ajutat si pe niste copii care, la ei acasa, si sa fi vrut nu puteau sa invete.

Dar astea se intamplau acum mult timp, cand nu existau telefoane destepte, calculatoare si tablete. In zilele noastre, pentru a anticipa viitorul educatiei, cei de la Holcim Romania au realizat un manual digital care contine lectii despre protectia mediului. Bineinteles ca trecerea de la manualele tiparite la un instrument de tip Ipad nu este doar mai interesant pentru un copil, ci si un mod de a proteja natura. Aceasta initiativa nu vizeaza numai sanatatea spatelui copilului, ci si al copacilor sacrificati in numele invatamantului.

Pe de alta parte, penetrarea acestor gadget-uri cum este Ipad-ul este inca scazuta in Romania, unde cei mai multi partinti nu si-ar permite sa le ofere odraslelor asa ceva. Se pune deci problema diviziunii digitale: in loc sa stearga sau macar sa atenueze diferentele dintre bogati si saraci, tehnologia informatiei si comunicarii nu face decat sa adanceasca prapastia. Cum ar trebui deci gestionata aceasta situatie la nivel national?

De curand se vorbea de inlocuirea programului "Cornul si laptele", banii ce raman fiind mai bine investiti in programe after-school. La fel, poate in viitor ajungem la concluzia ca banii pe care ii dam pe manuale tiparite ar putea fi  mai eficient directionati spre o tableta ieftina (de provenienta romaneasca) pe care sa fie puse an de an lectiile in format digital. Pare ceva revolutionar, dar in anumite state deja nu se mai preda scrisul de mana, pentru ca folosirea unei tastaturi, de tip touch screen chiar, este mai utila in ziua de azi. In plus, se incurajeaza dezvoltarea durabila.

Pe de alta parte, s-ar putea ca insasi proiectul manualelor digitale sa puna probleme scolilor romanesti, care sunt partial prinse in sec. XX si partial intr-un secol anterior. In primul rand, daca exista o posta in Bucuresti care nu are curent electric, ma gandesc ca e posibil ca o scoala situata in Cucuietii din Vale sa aiba si ea aceeasi problema. Apoi, in situatia fericita cand electricitatea este in regula, trebuie tinut cont de faptul ca bateria unei tablete nu tine prea mult si e nevoie de multe prize.

Mai ramane doar sa ii invete elevii pe profesori cum sa foloseasca tabletele. Nu in ultimul rand, orice copil va fi un target pentru un hot (evetual alt elev) care pana atunci nu putea sa-i fure decat cartile.
Cu toate acestea, sunt optimista. Oamenii considera ca e rau cand invatamantul se reformeaza, pentru ca le sunt derutati copilasii. Dar aceste schimbari, uneori fara sens, nu fac decat ne adapteze la viata de dupa studii, care este la fel de schimbatoare.

Parintii nostri au fost usor bulversati de schimbarile prin care am trecut noi, de aceea cred ca si generatia noastra se va simti depasita de ce va fi nou peste cativa ani sau decenii. Acesta nu e un motiv sa stopezi progresul; daca vrei sa traiesti intr-o tara dezvoltata, conteaza foarte mult investitia in educatie. E adevarat, tehnologia e doar una din probleme, nu se va rezolva totul doar pentru ca avem acces la tehnologie. Dar acest aspect poate fi un pas in solutionarea numeroaselor chestiuni cu care se confrunta invatamantul in Romania.

miercuri, 22 mai 2013

Imprimanta color ca instrument al puterii

Melania sta pe scaunul ei directorial in fata unui ecran cu o pagina colorata, pe care ar vrea sa o prezinte intr-o sedinta unor potentiali colaboratori. Doar ca sala de meeting pe care asistenta ei cea noua a reusit sa o programeze in cladirea lor de birouri nu este dotata cu un proiector, deci ar trebui sa imprime pagina. Dar de la formatul digital la foaia tiparita e cale lunga in compania unde munceste, si asta nu pentru ca ar fi un mediu de lucru foarte "verde".

Firma pe care o conduce Melania, Classic Business, face parte din holding-ul Corporate Simphony. De fapt, firma este mai mult un departament al unei companii mai mari si mai putin un IMM de sine statator. De aceea, Melania nu poate controla anumite lucruri dirijate de sus, cum ar fi utilizarea unei imprimante color. Straturile superioare ale birocratiei au decis ca nu toate birourile au nevoie de imprimante color, asa ca s-au achizitionat pentru majoritatea multifunctionale alb-negru.

Astfel, printul unei pagini color nu este atat de simplu cum pare, nici macar pentru manager, pentru ca firma nu detine resursele sa faca asta - adica un cartus cu rosu, verde si albastru, ci trebuie sa apeleze la o alta subsidiara, Opera Consultants, specializata in acest sens. Numai ca la Operatori apeleaza toate celelalte numeroase firma subsidiare, motiv pentru care s-a inventat in holding un sistem de asteptare. Acesta nu este ca la banca, pe principiul primul venit, primul servit, ci se ia in calcul urgenta, pretextul find ca unele departamente firme au proiecte mai importante decat altele. Iar procesul de aprobare, care evita consumul excesiv de culoare, facand probabil o deosebita economie corporatiei, dureaza mai mult decat sa mergi la cel mai apropiat centru copy print de pe strada, in conditiile in care e coada acolo.

De multe ori, pentru a evita folosirea procedurilor (care i se par nedrepte), Melania isi incurajeaza subordonatii sa-si foloseasca legaturile de prietenie, consolidate la automatul de cafea, cu colegi mai norocosi - respectiv cei care au in birou o multravnita imprimanta color. Asa ca se face ca, uneori, vecinii de la  Orchestra Specialists sunt induplecati si consimt sa traga la imprimanta lor performanta cateva pagini color pentru cei care nu au acest privilegiu. Numai ca azi Orchestristii au multa treaba si niciun chef sa se ocupe de problemele altcuiva; sau doar se prefac, pentru ca nu vor sa dea impresia ca sunt mereu disponibili.

Melaniei nu ii ramane decat sa se convinga singura ca nuantele diferite de gri tin loc de galben, portocaliu sau mov, dupa care va incerca sa ii convinga pe invitatii ei ca lucreaza in cea mai eficienta corporatie, unde culorile nu sunt risipite asa...aiurea in tramvai. Dar acesta nu este sfarsitul: azi, ea a invatat din propria greseala; de acum incolo, isi va aduce de acasa, in biroul pe care il imparte cu secretara, o imprimanta color a ei, ceea ce va starni fara doar si poate invidia altor manageri de pe palier.

joi, 14 martie 2013

Cum sa faci fata agentilor imobiliari romani

Daca doriti sa va cumparati o locuinta in Bucuresti, probabil veti avea de-a face cu "real estate agents". Acestia nu se abtin sa minta in anunturi pentru a obtine macar o vizionare. Am sa enumer cateva tehnici de manipulare pe care le folosesc agentiile imobiliare pentru a gasi cumparatori la apartamente mai putin dezirabile sau accesibile:

1. Locatia. Agentul iti va spune ca blocul se afla la cateva minute de o zona centrala. De fapt, e vorba de cateva minute cu elicopterul, pentru ca pe jos ai merge vreo 20 de min. Sau, statia de metrou cea mai apropiata e practic in alt cartier decat ti-a fost dat sa intelegi. Nu ai de unde stii pana ajungi efectiv acolo, dar poti intreba mai multe la telefon in prealabil.

2. Suprafata. Ei mentioneaza de obicei suprafata construita, pentru ca pretul pe mp sa para mai mic. Cere mereu informatii despre suprafata utila. Daca exista un balcon sau orice tip de teren care se ia in considerare la calculul suprafetei, trebuie mentionat si cati mp are acesta. Un apartament de 70 mp nu ti se mai pare la fel de spatios daca terasa inclusa are 20 mp si nu o poti inchide ca strici fatada.

3. Pretul. De obicei, la pretul afisat se adauga TVA, comision (daca se incaseaza de la cumparator), taxe notariale etc. Dar exista si cazuri cand imobiliarii "omit" sa precizeze ca e vorba de apartamente nefinalizate, la gri. Diferenta e de cateva mii de euro! Atentie: TVA-ul e 5% doar daca e vorba de prima cumparare de locuinta - se ia in considerare si daca sotul/sotia a mai cumparat, cu conditia ca pretul sa fie pana in 380.000 lei.

4. Impartire. Cu exceptia situatiilor fericite cand exista pe site schite ale apartamentelor, este greu de aflat de la agenti daca apartamentul este decomandat sau nu. Mai ales in cazul blocurilor noi, am intalnit "concepte" in care se intra direct in bucataria open space sau dormitorul nu are lumina naturala, fiind undeva in mijlocul casei.

5. Etaj. Pentru a obtine autorizatia de construire intr-o zona in care se permite o inaltime de maxim 4 etaje, dezvoltatorii fac anumite artificii: introduc demisol, parter inaltat, mezanin si mansarda / etaj retras. Deoarece multi cumparatori nu doresc sa achizitioneze un apartament la ultimul etaj al blocului, acesta va fi promovat ca penultimul, cand in realitate deasupra nu este decat un pod nelocuibil (etaj tehnic).

6. Anul constructiei. Daca anuntul mentioneaza doar "inainte de 1990", inseamna ca blocul este foarte vechi, cu siguranta inainte de 1977. Este posibil ca blocul sa aiba si bulina daca oferta suna prea bine. Mai sunt si cazuri de-a dreptul enervante cand este trecut anul renovarii si nu cel al constructiei blocului. Am intrebat, spre exemplu, daca intr-un bloc de 5 etaje exista lift (nu era trecut in anunt, desi la mai mult de 3 etaje trebuie sa existe) si mi s-a raspuns ca este vorba de un bloc "comunist" de 4 etaje, evident fara lift, pe care s-a mai inaltat un etaj!

De multe ori, cele de mai sus sunt intr-o oarecare combinatie, daca nu sunt chiar toate. O strategie pe care o folosesc de pilda dezvoltatorii este de a da pe site informatii vagi, ca: "apartamente de la x euro (pretul cel mai mic), cu suprafete de pana la y mp (cea mai mare)". Bineinteles ca cele ieftine vor fi mici si cele mari vor fi scumpe. Sau, cele cu pret si suprafata convenabile sunt doar la parter.

Ultimul motiv care imi vine in minte pentru pierdut timpul de pomana la telefon sau in deplasare: "am uitat sa va spun, apartamentul e in executare silita". Avand in vedere toate astea, nu e de mirare ca multi romani incearca sa fenteze agentii care cer comision, apeland la diverse tertipuri pentru a identifica proprietarul.

joi, 7 februarie 2013

7 povesti cu dor de Bucuresti

Se vorbeste des de cum vad expatii capitala Romaniei, dar la fel de interesante sunt parerile celor care au plecat din acest oras pentru a studia/lucra pe durata (ne)derminata in strainatate. De aceea, mi-am intrebat amicii din afara tarii, provinciali romani care cel putin au studiat in Bucuresti, ce vor sa revada cand vin aici si de ce anume le e dor. Am descoperit astfel o serie de lucruri ce ii fac melancolici si, in mare parte, perspective diferite.


1. Alin s-a relocat cu serviciul in Neuchatel, un orasel idilic din partea franceza a Elvetiei. Cel mai mult ii e dor de traditionala mancare bucuresteana, pizza și shaorma. Pizzeria lui preferata e Sabatini, unde se pune salam si pe quattro formaggi. Iar shaorma cu de toate are cel mai bun gust "pe la 12 noaptea, cand vii acasa din oras si nu ai nimic in frigider", zice el. Ii uram pofta buna in acest weekend, in care va fi in Capitala. In rest, lui Alin i-a placut mai mult sa dea o tura prin orasul natal, Tulcea.

2. Dan are actuala resedinta la Berlin - nu defunctul bar din Bucuresti, ci Mecca hipsterilor. Pe el l-a bucurat intrebarea mea, declarand ca simpla rememorare ii lumineaza ziua si ii aduce un zambet pe buze. Poetic, nu? Desi mai mult ii lipsesc pranzurile in familie, de la Constanta, ii e dor si de Bucuresti, mai ales de Gradina Verona vara; asta pentru ca de fiecare data a mers acolo cu prieteni buni, a ras si in general a avut niste seri minunate. "Imi place in special excelenta citronada de rodii, care reuseste sa ma racoreasca chiar si in cele mai calduroase zile. De fapt, locul nu este atat de important pentru mine, cat experienta pe care am trait-o acolo". Amin!

3. Tot in Germania este si Andrei, din Pitesti, care locuieste acum in Munchen, unde parcurile i se par fade, asa ca ii lipsesc: "Cismigiu cu al sau acordeonist, Herastrau cu veverite si violonist, Tineretului cu pasarici zglobii (da, e vorba si de zburatoare)". Pe urma, ar mai lua niste mancare chinezeasca de la L'incontro si i-ar placea sa mai asculte un concert live la Gyuri's Pub. Ii e dor si de celebrii papanasi enormi din restaurantul La misto. Dar - ca sa incheiem intr-o nota spirituala, ar vrea sa asculte slujba la biserica Caramidari de jos, unde canta un cor foarte tare. In sensul de foarte bun, sper eu.

4. Gabriela e din Roman si a trait in mai multe orase vestice, in ultimul timp la Bruxelles, capitala europeana. Acolo a dus dorul ceainariilor, cafenelelor, spectacolelor sau concertelor bucurestene. "Cu siguranta am simtit lipsa Ateneului si a magazinelor deschise dupa orele 18... si, ai sa razi, dar am simtit lipsa unui metrou curat, civilizat". Asta ca sa nu mai criticam atat de insistent lipsa de curatenie din Bucuresti.

5. Marius din Slobozia supravietuieste urban la Londra, capitala antieuropeana. Cand vine vorba de Bucuresti, are o opinie duala: "O parte din mine detesta praful, maidanezii, traficul (si cu precadere lipsa de amabiltate a soferilor). Pe de alta parte, retin cu placere cafenelele cu narghilea din pasajul Villacrosse, tiramisu cu fructe de padure secondat negresit de un espresso la fostul BCR cafe sau plimbarile din Cismigiu / Herastrau in noptile de vara. Imi lipsesc si ceaiurile din Carturesti si acea atmosfera usor boema a celor care frunzareau rafturile de carti." Surprinzator sau nu, ii e dor de oamenii, in special domnii si doamnele in varsta, care ii ofereau un zambet sau o apreciere politicoasa atunci cand el le oferea scaunul in RATB. In general, isi aminteste de placerea de a se bucura de superficialitatile cotidiene, chiar daca asta se intampla doar la sfarsit de saptamana. Isi aduce aminte, cu nostalgie, si de spontaneitatea cu care isi putea vedea prietenii la o bere (intr-o ora de exemplu), lucru absolut imposibil in alte mari orase. Se vede nevoit sa recunoasca faptul ca Bucurestiul cel prafuit, deziluzionat si incalcit, are o vivacitate si o efervescenta umana care, cel putin in multe alte capitale europene, nu mai e accesibila.

6. Ionut e un gaestean care lucreaza in Gothenburg, Suedia. Lui ii e dor de Herastrau si de alte locuri prin care se plimba, mai ales zonele de case din nord si din centrul istoric, dar si de pe langa Foisorul de Foc. Apoi, ii lipsesc "Terasele. Absolut toate terasele din Bucuresti". Si noua ne lipsesc, pe vremea asta. Nu in ultimul rand, isi aminteste cu drag de rocoteci care au seri de jazz si alte evenimente hip. Nu mai stie exact cum se cheama, dar stie unde sa le gaseasca si ma asigura ca sunt cluburi misto.

7. Ca sa cerem inclusiv opinia unui student, fie el si masterand, iata ce spune George din Focsani, momentan domiciliat la Budapesta, capitala a carei denumire este uneori confunda cu a noastra: "Uite, chiar in weekend-ul asta am fost in Bucuresti si am trecut prin Control si pe la Dianei 4 - unde nu mai fusesem in interior, dar mi-a placut, ca e pentru hipsteri". Ii pare rau ca nu a reusit sa ajunga in Blu'zz, aproape de intersectia Carol cu Mosilor. Cand e prin Bucuresti si are timp, mai face si promenade prin zona Armeneasca - Viitorului.

Daca unii se bucura sa descopere ceva nou in oras, altii se intristeaza ca acesta nu a ramas la fel.
Putem fi siguri ca vremea trece peste Bucuresti - drept dovada noi blocuri, cladiri de birouri si retail - cum trece timpul si peste cei care i-au calcat strazile, oriunde s-ar afla. Dar sunt unele lucruri care nu se schimba niciodata - spre exemplu, acela ca nu apreciezi ceva cu adevarat pana cand il pierzi.