sâmbătă, 8 mai 2010

Omul care vede


Ca sa ne dam seama cat de mult a scazut calitatea televiziunilor (comerciale) din Romania si nu numai, e suficient sa ne gandim la toate reality show-urile care au invadat grila de programe. Dar oricat de mult ne-am plange si am evoca trecutul glorios al televiziunii, trebuie sa ne amintim ca au existat mereu critici ai acesteia; ne-am ridicat noi standardele intre timp sau lucrurile merg din ce in ce mai prost?

Giovanni Sartori este un renumit politolog, dar la batranete a scris si carti pentru publicul larg, printre care Homo Videns. Aceasta carte din 1998 deplange transformarea lui Homo Sapiens, omul inteligent care isi utiliza gandirea citind notiuni abstracte (din ziare, carti) in Homo Videns, omul care nu face altceva decat sa schimbe canalele TV, activitate pentru care nu trebuie sa-si foloseasca deloc creierul. Sartori observa cum copiii sunt crescuti cu televizorul (este vorba de generatia dinaintea raspandirii calculatoarelor si internetului) si devin astfel cetateni alienati, incapabili de a sustine o reala democratie.

Critica lui Sartori se indreapta mai ales spre programele de stiri: se spune ca televiziunea ofera cea mai buna relatare a evenimentelor, pentru ca transmite clipuri inregistrate sau in direct, dar tocmai folosirea acestui tip de imagine face uneori ca o minciuna sa fie mai credibila. Sa luam exemplul reportajelor despre spitale, unde reporterii nici nu se mai chinuie sa realizeze materiale noi, deoarece televiziunea respectiva are in arhiva clipuri cu coridoare de spital, usi care se inchid, etc, practic imagini care nu spun nimic dar care ofera credibilitate unei stiri. Un alt exemplu al diferentei dintre vedere si intelegere este o privire asupra marii: fara simtul vederii este imposibil de descris, pe de alta parte doar uitandu-ne la mare nu putem sti compozitia chimica a apei...

Sartori mai critica si cum sunt tratate stirile internationale, care ocupa un spatiu mult mai mic decat cele locale, oricat de mare ar fi insemnatatea lor. De ex, stirea caderii zidului Berlinului a trecut aproape neobservata in SUA. Unul din motive ar fi costul ridicat al transportarii jurnalistilor in strainatate. Apoi, corespondentii nu prea acopera stiri din tarile unde exista regimuri opresive, foamete, etc, tocmai din cauza dificultatilor pe care le ridica deplasarea acolo. Nu in ultimul rand, o stire sa zicem despre Uniunea Europeana nu are in general un suport video la fel de "interesant" ca de ex o crima sangeroasa, asa ca cea dintai va ocupa 20 de secunde iar cea din urma 2 minute in buletinul de stiri. Cronica neagra cat si cronica roz (cine s-a mai casatorit, parada modei etc) sunt date pe post in locul a ce este cu adevarat important.

Televiziunile sustin ca nu este vina lor, pentru ca pot face bani doar cand rating-ul este ridicat. Astfel, daca publicul cere un anumit tip de program, televiziunile il vor oferi, dar "piata libera" a acestor servicii este atipica. Schimbul nu se face intre televiziuni si public, ci intre televiziuni si publicitari, rating-ul fiind cel care stabileste pretul publicitatii (exceptie facand canale de nisa ca HBO unde se plateste direct televiziunea de catre abonati). Dar cum se calculeaza de fapt rating-ul?

Companiile care fac studii de piata pe acest segment instaleaza un aparat in televizoarele subiectilor pe un esantion de cateva mii de persoane (sa zicem o mie de familii). In teorie, datele obtinute ar trebui sa fie relevante pentru toata populatia care se uita la TV. In practica, este posibil ca esantionul sa nu fie bine ales - oamenii primesc o suma de bani in schimbul cercetarii, asa ca in esantion s-ar putea sa regasim preponderent o anumita categorie sociala si nu altele. In alta ordine de idei, aceste cercetari sunt folosite si de agentiile de publicitate atunci cand fac reclame, de aceea scade si calitatea productiei publicitare.

Sartori atinge si problema digitalizarii, care era incipienta in acei ani. El recunoaste ca un calculator (conectat la internet) solicita mult mai mult gandirea decat privitul la TV, dar este sceptic cu privirea la utilizarea noilor tehnologii media. In loc sa avem copii care folosesc computerele pentru a-si dezvolta inteligenta, avem tot mai multi dependenti de jocuri...Aceasta carte este si o critica la Era digitala a lui Nicholas Negroponte, de care voi scrie in urmatorul post.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc pentru feedback! Dacă ai o întrebare, voi răspunde cât de curând posibil.