marți, 19 mai 2009

Bătălia finală: online - offline


E greu să le explicăm bunicilor sau chiar părinţilor ce e aşa fascinant la obiectul acesta, calculatorul. E şi mai greu să le explicăm unor oameni din alte medii care n-au treabă cu Internetul, cum a ajuns el atât de important. Dar cum păstrăm echilibrul? Se reflectă viaţa noastră în urmele pe care le lăsăm online sau invers?

Există bloguri unde se povestesc lucruri care nu au legătură cu web-ul, dar există şi discuţii offline despre ce a mai postat cineva pe facebook. Există update-uri pe twitter care se referă numai la domeniul online, pentru că mulţi utilizatori nu fac decât să schimbe linkuri între ei, iar o parte din acestea sunt...tot despre fenomenul social media. Un fel de metainternet.

Şi totuşi, este greu să fii o persoană populară pe internet (în diverse comunităţi virtuale) scriind doar despre web 2.0 sau alte asemenea chestii. Cei mai citiţi sau urmăriţi sunt tot cei care au o viaţă interesantă atunci când nu sunt la calculator. Clipurile lor sunt urmărite pe youtube pentru că arată lucruri reale şi deosebite.

Ne păcălim de multe ori că internetul ne oferă un refugiu din vieţile noastre mai mult sau mai puţin anoste. De fapt, ne facem vieţile anoste petrecând atât de mult timp ca să-i admirăm pe cei cu vieţi interesante despre care povestesc pe net. Ar trebui să mai ieşim în lume şi să fim mai puţin convenţionali, poate aşa vom avea şi noi, publicul, fotografii care sunt un spectacol în sine. Culmea e că, prin internet, acum avem şi noi şansa la cele "15 minute de faimă".

Să folosim deci, această dependenţă într-un mod cât mai productiv, cum fac artiştii cu absintul.

joi, 14 mai 2009

Reputaţia reloaded


Continuând ideea că orice vrem dar şi ce nu vrem este reţinut de tata Google, care e, nu-i aşa, un fel de D-zeu, pot afirma că în curând vom fi toţi un fel de Truman (filmul cu Jim Carrey). Fiecare poate vedea pe fiecare în acest reality show, pentru că nu rezistăm tentaţiei de a ne lăsa numele, ba chiar şi o poză, spre nemurire, pe un site sau altul.

În primul rând, nu mai e demarcată viaţa profesională de cea personală, ca pe vremuri. Dacă acum câţiva ani ai intrat într-o reţea online în care ai împărtăşit câteva intimităţi cu prietenii (imaginari) şi apoi ai uitat să ştergi, ghinion! Noul tău şef s-ar putea să-ţi reevalueze promovarea. Cel mai rău e că, în astfel de reţele cum e şi Facebook, prietenii te pot marca într-o fotografie care arată, să zicem, că îţi place să dansezi gol pe mese; şi nu poţi controla ce fac ei cu conturile lor.

E mai bine să previi decât să vindeci. În SUA au apărut deja "recuperatori" de reputaţie, pentru cazurile în care nu se poate negocia cu webmasterii cei răi. Dar înţelept e să laşi pseudonime pe site-uri, NU numele întreg şi iniţiala tatălui, sau şi mai bine, să păstrezi un profil discret. Totuşi, dacă eşti exhibiţionist, măcar fii offline, şi ai şansa măcar să te faci de râs în faţa unui număr considerabil mai mic de persoane. Pentru că, iată, încă mai există viaţă în afara internetului, lucru despre care voi vorbi în episodul următor.

sâmbătă, 9 mai 2009

Blogging în România


Poate că nu am studiat eu destul blogosfera românească, dar am ajuns la concluzia că e o blogosferă subdezvoltată, ca să zic aşa. Nu e vorba de cantitate, ci de calitate. Mi se pare că puţini dintre bloggerii de succes au într-adevăr bloguri comparabile cu ceva gen mid-level în "occident", şi mai trist e că cei din urma lor nu au materialul necesar pentru a-i întrece. Deci nu e vorba că cei cu "rating" mai mare au succes tocmai datorită sloganului keep it stupid, ci că nu prea există ceea ce aş numi un blog de calitate la noi.

În primul rând, cum definesc un blog bun? Pentru mine există două variante: al naibii de distractiv sau foarte util. În privinţa blogurilor amuzante simt că se poate mai mult (cu excepţia pitzipoanca.org, care rulează). Mi se pare trist ca noi, un popor atât de creativ, să reproducem glume străine sau mai rău, să postăm clipuleţe de un umor cabotin. Mi se mai pare trist şi că există relativ puţine bloguri din care efectiv înveţi ceva când citeşti, sau ai măcar o revelaţie, în afară de opinia bloggerului respectiv cu privire la nu ştiu ce, sau mai rău, un episod banal din viaţa dânsului.

Un blog bun, după aceste criterii, nu poate făcut decât de un profesionist (cineva care se ocupă numai de asta) sau de o echipă de profesionişti, eventual folosind user generated content. Ia timp să construieşti succesul şi de aceea ideea trebuie să fie originală, sau măcar conţinutul trebuie să fie cel mai bun dintr-o nişă. Poate e de vină faptul că blogurile au ajuns mai târziu la noi sau poate că publicul nu doreşte aşa ceva, ci să urmărească blogurile unor vedete tv care datorită celebrităţii lor sunt vizibile şi în online.

În orice caz, mă bucură că circulă un banc pe mess în care un preot îi spune unui enoriaş că nu e nevoie să se spovedească, pentru că i-a citit blogul. E un semn că a prins fenomenul chiar şi în această ţară din lumea a doua. Şi nu, twitter-ul nu poate înlocui blogurile, deja s-a transformat într-un instrument (prea) comercial. Or mie mi se pare important să avem o blogosferă mai de soi, tocmai pentru că ea democratizează informaţia mai mult decât o face mass media tradiţională (acum că şi locuitorii din lanuri de porumb au acces la internet).

Deci băieţi, trageţi mai tare, că formaţi nişte generaţii, pentru d-zeu...şi voi fetelor, lăsaţi emoticalele şi faceţi treabă, că se poate!