miercuri, 9 noiembrie 2016

Ce mai facem în Bucureşti la sfârşit de săptămână

Este acea perioadă a anului în care ne întrebăm unii pe alţii unde facem Revelionul, totuşi mai aproape este weekendul. Pentru acest sfârşit de săptămână planurile sunt deja făcute, că e deja miercuri, dar ce facem peste o săptămână sau două? Dacă nu ai de gând să stai în casă, dar rămâi în oraş, sunt numeroase variante de petrecere a timpului: mers la restaurant cu familia, la un wine bar cu prietenii etc. 

Sau poate încerci ceva mai deosebit, vizitând târgul de vinuri GoodWine, ce are loc la pavilionul C1 din Romexpo anul acesta între 25 şi 27 noiembrie. Eu una voi merge, în primul rând pentru că îmi place vinul şi astfel voi avea ocazia să degust diferite sortimente. Consider că e cea mai nobilă băutură, dacă vorbim de un vin bine făcut şi păstrat. Vinul este partea festivă a mesei şi atât timp cât nu exagerezi cu cantitatea, te poţi bucura de calitatea lui.

În al doilea rând, îmi place să învăţ lucruri noi. Cel puţin trei sferturi din oameni care cumpără sau comandă un vin nu ştiu despre ce e vorba...iar eu fac parte din aceste trei sferturi. Mi-am propus să citesc mai multe despre vin, de exemplu caracteristicile diverselor regiuni geografice unde se produce, dar pentru a stăpâni subiectul am nevoie şi de practică. La târg vor fi prezente crame din diferite colţuri ale României şi nu numai. Voi avea ocazia să întreb ce vin merge la ce fel de mâncare preferată de-ale mele.

Nu în ultimul rând, vinul este sănătos, băut cu măsură. Este bun pentru inimă, însă şi pentru sănătatea mintală. Cum am face faţă unei zile de lucru grele fără să ştim că ne aşteaptă la cină, acasă ori nu, un pahar de vin? Dacă nu bem în timpul săptămânii, ca să evităm alcoolul în exces, măcar în weekend, deci 2-3 zile, să ne bucurăm de vinişor. La ocazii speciale, chiar o şampanie bună sau un coniac vechi.

Te las în compania muzicii Mariei Tănase care promovează vinul mai bine decât oricine. Singurul concurent de marcă este bineînţeles Gică Petrescu. În caz că vrei ceva în engleză, uite cum te ajută vinul roşu în momente grele. Sau poţi urmări filme şi documentare despre vin, inspirându-te de aici. Toate astea ca să te pregăteşti pentru eveniment.

joi, 3 noiembrie 2016

My Bucket List sau ce-mi doresc să bifez pe lumea asta

De obicei rezoluţiile se fac pentru anul care urmează, dar uneori e mai bine să-ţi propui obiective pe termen mai lung; timpul zboară şi te poţi trezi că nu ai realizat mare lucru în 30 de ani, în afară de faptul că ai supravieţuit, dacă nu stabileşti din tinereţe ce vrei să faci cu viaţa ta. 

Uşor de spus, greu de făcut. Sunt atâtea lucruri care se pot schimba de când eşti în floarea vârstei până la bătrâneţe, lucruri care te abat de la drumul tău. 

Sunt cinci multe sau puţine? Depinde ce ambiţii are fiecare. Rezoluţiile mele, de exemplu, nu sunt foarte originale şi îmi imaginez că e posibil să renunţ la unele pe parcurs, dacă se dovedesc a nu fi necesare pentru atingerea fericirii, a sentimentului de realizare. E foarte probabil să apară lucuri mai interesante de făcut, care le vor lua locul. Dar deocamdata, iată lista mea "to do".

1. Să călătoresc cât mai mult prin lume, din nordul Europei în Japonia şi până în America de Sud. Asta presupune planificarea banilor şi a timpului astfel încât să-mi pot permite transportul, cazarea, masa etc. Vreau să ating acest obiectiv mai ales în următorii 15 ani, fiind într-o formă bună pentru a încerca tot felul de lucruri noi.

2. Să-mi pot cumpăra o căsuţă cu o grădină cochetă, într-un cartier boem cum ar fi Cotroceni. Îmi doresc ca până ies la pensie să nu mai stau la bloc. Eventual, să am un animal de companie, dar să hrănesc şi păsările care se rătăcesc prin curtea mea. Şi să văd cum creşte un copac pe care îl plantez acolo.

3. Să am inspiraţia de a scrie o carte, cum ar fi un roman sau o colecţie de eseuri, în maxim 20 de ani de acum. Mi-ar plăcea să fie publicată şi să aibă succes, nu în sensul de best-seller, ci în sensul de a-i influenţa cumva pe cei care o citesc: fie că le provoacă o emoţie pentru că se regăsesc în personaje sau doar îi face să reflecteze asupra unor idei. 

4. Să învăţ să cânt la un instrument muzical. Nu m-am hotărât încă la care, poate că pianul sau chitara. Nu ca să dau concerte, ci doar de dragul de a învăţa ceva frumos. Doar pentru că nu am început asta în copilărie, nu înseamnă că e prea târziu. Asta în anii imediat următori.

5. Să-i iert pe cei care mi-au greşit şi astfel să "îngrop securea", cât mai curând posibil. Sper să mă ierte şi cei faţă de care am greşit inclusiv fără să realizez - poate e vorba de exact aceaaşi oameni - şi astfel să nu privesc în urmă cu resentimente atunci când mă gândesc la cineva. Asta mi se pare foarte importantă, chiar dacă am lăsat-o la urmă.

Pe lângă acestea ar fi lucruri mai vagi sau mai mărunte pe care nu are rost să le enumăr. Am nevoie de perseverenţă, de înţelepciune şi de curaj pentru a realiza aceste visuri, ceea ce le doresc şi altor persoane care şi-au notat rezoluţiile.

marți, 1 noiembrie 2016

Internetul, această funcţie vitală în lumea de azi

După cum spuneam mai demult, suntem deja dependenţi de internet pentru multe lucruri care înainte nu necesitau accesul la el. De când am scris ultima oară, a explodat piaţa smartphone-urilor, cu aplicaţii pentru activităţi cotidiene: ca să chemi un şofer sau un taxi, pentru a beneficia de reduceri la comercianţi, multe pentru muzică, câteva pentru călătorii, una ca să-ţi vezi banii din bonuri de masă...şamd.

În afară de faptul că bateria telefonului te lasă tocmai când nu ai la tine un încărcător sau o bancă de energie, wi-fi-un nu este atotprezent şi uneori internetul de date face figuri. Mi s-a întâmplat de exemplu să am nevoie de hărţi, dar aplicaţia respectivă nu mergea decât online. În schimb, internetul prin cablu, acasă, este mai de încredere.

Acasă e locul unde stau pe reţele de socializare având laptopul şi telefonul în priză. Dar tot de aici lucrez, în general, deci e important ca cel puţin în intervalul 9-6 să am acces la internet de mare viteză. S-a întâmplat foarte rar ca din cauza furnizorului de net să nu pot fi online, însă de curând mi-am luat un stick de net pentru că am trecut printr-o situaţie care m-a învăţat minte.

În timp ce munceam eu de zor, am observat că nu mai am net. Am verificat router-ul, observând că este oprit. M-am prins rapid că nu mai aveam curent electric. Aveam destulă baterie aşa că mi-am făcut telefonul hotspot pentru laptop, dar conexiunea era cam proastă. M-am gândit eu să bag cablul direct în laptop, ca să scot din ecuaţie router-ul, care avea nevoie de curent.

Evident că nu a mers, deoarece e nevoie de curent şi ca să meargă echipamentele locale prin care furnizorul îmi oferă internet prin cablu; cu ocazia asta am învăţat ceva nou despre tehnologie, măcar. Aşa că m-am dus să văd ce se întâmplă pe scara blocului, unde am descoperit nişte lucrători de la compania de electricitate. Aceştia schimbau contoarele (că acum trebuie să avem cu toţii din acelea inteligente) şi m-au asigurat că voi avea din nou curent în 30 de minute. 

O jumătate de oră în care lipsesc nu e o problemă gravă în branşa mea. Dar mă întreb ce aş fi făcut dacă era imperios necesar să fiu online tocmai atunci, aşa cum se întâmplă în alte domenii profesionale, unde oamenii au chestii mai urgente de rezolvat. De asta e bine să ai un back-up plan, de exemplu o cafenea prin apropiere, unde poţi să-ţi încarci dispozitivul şi primeşti parola de la wi-fi. Că până ajungeam la sediul firmei, cu maşina sau cu tramvaiul, tot o grămadă de timp făceam. Iar acolo e şi mai rău cu netul...

marți, 18 octombrie 2016

O vrăjitoare altfel

Este una din personajele feminine pe care le prefer şi probabil mama fictivă favorită pentru mine. Am "făcut cunoştinţă" cu ea în copilărie, când mă uitam la desenele animate "The Addams Family". Puţin mai târziu, am văzut şi filmul cu acelaşi nume, urmat de "Addams Family Values". Vorbesc despre Morticia Adamns, jucată minunat de Anjelica Houston.


Doar personajul Morticiei merită efortul de a (re)vedea aceste deja filme clasice, ca să nu mai vorbesc despre Wednesday, fiica ei. Deoarece am trecut de mult de vârsta lui Wednesday, e timpul să fiu Morticia pentru o zi, evident - de Halloween. Chiar dacă nu merg la o petrecere tematică, aş putea să mă îmbrac într-o rochie lungă, neagră şi să mă dau cu praf de copt pe faţă, pentru a obţine acest look.



Alte lucruri pe care le pot face ca să intru în pielea ei? Păi, să aranjez frumos nişte trandafiri într-o vază, lăsând desigur doar tulpinile cu spini, pentru că îmi place să tai florile. Aş avea grijă şi de planta mea carnivoră, dacă tot suntem la capitolul floră. Apoi aş cânta la vioară, aş împleti un pulover cu trei mâneci, aş face păpuşi de hârtie cu trei capete şi aş prepara o spécialité de la maison ce conţine ochi. O zi plină.


Cu siguranţă mi-aş dedica o importantă parte din zi familiei, respectiv soţului şi copiilor. Ca soţie, sunt "binecuvântată" cu Gomez, care mă alintă "Tish" şi înnebuneşte de plăcere când mă aude vorbind în franceză. Îmi amintesc cum ne-am cunoscut. O noapte ca asta, cu magie în aer. Un băiat, o fată...Era prima mea înmormântare. Iar Gomez mi-a spus că eram atât de palidă şi misterioasă încât lumea nici nu se mai uita la cadavru. Aşa e el, romantic. Cât timp a trecut de când am valsat ultima dată cu Gomez? Ah, cred că sunt deja ore întregi...


Sunt o femeie modernă care vrea să aibă totul; familie şi un soţ iubior. Doar că mi-ar plăcea să am mai mult timp să caut forţele întunecate şi să mă alătur cruciadei lor infernale. Dar nu vreau să-mi neglijez copiii. Trebuie să fiu la masă cu ei să le atrag atenţia să se joace cu mâncarea. Sau să le citesc poveşti care, din păcate, se termină cu bine.


Revenind la realitate, personajul Morticiei este excentric şi în acelaşi timp comic. Dacă există o "morală" în familia Addams, aceea e că nu trebuie să fii convenţional ca să fii fericit. O persoană macabră ca Morticia şi-a găsit iubirea vieţii şi are cu el copii...care le seamănă. Cei din afară nu îi înţeleg şi sunt chiar speriaţi de obiceiurile lor familiale, dar în lumea lor întunecată există dragoste, distracţie şi nu în ultimul rând, o bună situaţie materială.

marți, 11 octombrie 2016

Nicăieri nu-i ca acasă

Vei citi peste tot articole sau doar scurte paragrafe care te motivează să "ieşi din zona de confort". În general, acest sfat este bun - cel puţin în sens metaforic, dar mai sunt şi zile ploioase când vrei doar să leneveşti ca o pisică, într-un spaţiu confortabil. Şi ce loc e mai comfy decât domiciliul tău personal, unde să te destinzi cu o carte şi un ceai?

Eu una stau acasă cu plăcere - evident, nu tot timpul - de aceea lucrez de obicei din confortul propriului apartament, chiar dacă aş putea merge la birou, să consum curent, wi-fi şi alte resurse ale companiei la care sunt angajată. Din păcate nu mă mobilizez să şi work-out acasă, de aceea merg la sală pentru asta. Îi admir pe cei care sunt atât de disciplinaţi încât să-şi facă antrenamentul acasă!

După cum spuneam, pentru mine casa înseamnă confort şi desigur că e nevoie de puţină ordine şi curăţenie pentru a te simţi confortabil, dar statul acasă nu înseamnă numai treburi casnice obositoare. Gătitul se poate transforma într-un hobby dacă pui pasiune în arta culinară. Îmi place să ies la restaurant, dar cea mai gustoasă şi sănătoasă mâncare este acasă. La mama acasă, nu la mine. Ok, şi la tata :)

Nu-mi trebuie spa pentru că am parte de această experienţă la mine în baie, cu toate produsele necesare pentru a face o baie relaxantă. Iar dacă aş mai vrea să cumpăr ceva, noroc că în ziua de azi pot face o comandă online (nici măcar telefonic) şi primesc la uşă tot ce-mi pofteşte inima. Bani să am...Iar dacă totuşi nu găsesc pe marele www ce-mi doresc, prefer să fac cumpărăturile prin cartier, ca să nu mă îndepărtez prea tare de blocul de baştină.

Acasă este locul unde poţi naviga pe Internet fără să fii spionat de şefi, ci doar de serviciile secrete, ceea ce tot e un avantaj. Aici îmi place să ascult muzică şi să dansez ca şi cum nu se uită nimeni - asta când sunt singură şi cu draperiile trase. Spre deosebire de playlistul meu din telefon, de care pot fi mândră, acasă ascult uneori guilty pleasures, care mă binedispun mai ales prin versurile lor: "We can work from home, oh, oh, oh, oh"

Ce-mi mai place să fac acasă? Păi, să mă uit la seriale, ca tot omul. Televiziunea s-a schimbat mult - mă refer la cea din SUA, unde prin 1975 doar serialele poliţiste gen Colombo erau considerate "mai bune". Acum există seriale pentru toate gusturile şi practic nu ai timp să urmăreşti tot ce e apreciat de public şi de critici. Aş vrea să spun că am activităţi mai interesante cum ar fi să pictez, dar nu sunt la acel nivel pro de stat acasă.

Zilele astea sunt multe lucruri care mă atrag să ies în oraş (de exemplu, festivaluri de film), dar m-am simţit atât de bine în compania prietenilor pe care i-am invitat să jucăm un board game la mine, încât am ajuns la concluzia că nu am nevoie să ies din hainele de casă pentru a mă distra.

duminică, 9 octombrie 2016

De ce merg încă la teatru

Unii consideră că teatrul e desuet în secolul XXI, ca şi opera sau baletul. Acestea sunt rămăşiţe din secolele anterioare care au fost înlocuite de film sau muzică şi dans contemporan, nu? Totuşi, măcar de câteva ori în viaţă trebuie să încerci câte o piesă, poate prinzi gustul.

De ce de câteva ori şi nu doar o dată? Pentru că piesele de teatru sunt diverse. Nu doar ca gen - comedie romantică, dramă psihologică, tragedie istorică etc. Sunt diverse prin modul în care este adaptat scenariul (de către regizor), prin jocul actoricesc, prin decoruri, muzică şi alte elemente mai subtile. Este posibil să nu-ţi placă o piesă de teatru pentru că nu este jucată bine la un teatru, dar să-ţi placă la alt teatru. Se poate să ai gusturi de nişă în privinţa scenariului, deşi cam 70% dintre spectatorii români preferă comediile atunci când merg la teatru.

Nu este foarte comod să mergi la teatru, chiar dacă nu te îmbraci elegant pentru asta. Filmele vin uneori acasă, aproape gratis (prin plata unui abonament lunar la cablu sau Netflix), iar ca să vezi o piesă trebuie să dai banii pe bilet, riscând să te simţi "întemniţat" într-o sală unde nici măcar nu poţi mânca floricele, ca la cinema! E adevărat, nu orice piesă de teatru este destinată publicului larg, sunt anumite piese care te pun pe gânduri, iar consumatorul de azi vrea doar distracţie. Totuşi, există persoane care prin pasiunea lor reuşesc să aducă noi şi noi generaţii de spectatori la teatru. De cele mai multe ori, sălile sunt pline şi asta nu pentru că e oraşul plin de snobi, ci deoarece chiar merită văzute.

Am fost şi eu la piese care nu mi-au plăcut, aşa cum am citit şi cărţi care nu mi-au plăcut, deşi de obicei m-am felicitat pentru ideea de merge la teatru. Dintre piesele pe care le-am văzut şi care mi-au placut, enumăr doar câteva: "Intrusa" la Masca, "Artă" la Bulandra, "Omul care a văzut moartea" la Naţional, "Cum iubeşte cealaltă jumătate" la Teatrul Mic, "Variaţiunile Goldberg" la Radu Stanca (Sibiu), "Tom şi Jerry" la Metropolis sau clasicul "Titanic vals" la Nottara.

Dacă stai în Bucureşti, bucură-te de faptul că există numeroase teatre, printre care şi unele noi, alternative. Explorează această artă ca spectator şi poate vei fi convins că îţi provoacă emoţii pe care alte forme de petrecere a timpului liber cu greu le-ar putea replica.

joi, 8 septembrie 2016

Indemnizaţia de creştere a copilului în puf

Am mai scris despre acest subiect acum mult timp, dar indemnizaţiile pentru "mămici şi tătici" reprezintă un subiect care apare în presă în mod ciclic. S-au publicat recent nişte cifre despre aceste plăţi, care la început au scandalizat opinia publică - o foarte mică parte din părinţi cheltuie o treime din totalul banilor alocaţi. Deşi aparent, în medie, indemnizaţiile sunt rezonabile având în vedere standardul de viaţă în România, media este puternic afectată de anumite extreme cum ar fi 21.000 de euro pe lună în Bucureşti.

Imediat după "scandal" au apărut numeroase voci care susţin că este normal să primeşti bani de la stat în funcţie de cât ai cotizat. De fapt, nimeni nu cotizează separat la asigurări sociale pentru indemnizaţia pe care o primesc părinţii. Se cotizează pentru pensii şi pentru şomaj, în funcţie de care primeşti o pensie sau un ajutor de şomaj mai mic sau mai mare. Se cotizează şi pentru sănătate, iar în schimb primeşti aceleaşi posibile servicii medicale sau deconturi la medicamente ca oricine, indiferent de venitul tău (altă sursă pentru dezbateri). Creşterea copilului nu intră nici la şomaj, nici la asigurare medicală, nici la pensie, pentru că nu este un tip de asigurare la care "cotizezi".

Din cota unică de 16%, impozit pe venit, cât şi din alte tipuri de taxe colectate, se creează bugetul de stat. Din acesta, banii sunt redistribuiţi acolo unde este nevoie. Există regiuni care cotizează mai puţin şi primesc mai multe fonduri pentru dezvoltare. Se cheamă solidaritate! Există diverse investiţii, cum ar fi cea în creşterea demografică, ca să aibă cine să plătească pensiile actualilor contribuabili, care susţin la rândul lor alţi pensionari acum. Este ceva perfect normal.

Să vrei să primeşti o indemnizaţie proporţională cu cât ai cotizat la impozit e de înţeles, dar un guvern care nu impune niciun fel de plafon este un guvern care a uitat ce şi-a propus iniţial. Ideea acestei indemnizaţii este de a încuraja cât mai multe persoane să facă copii, în condiţiile în care au un salariu pe care altfel l-ar pierde dacă ar sta acasă unul sau doi ani, până pot să-l dea la creşă. Chiar şi aşa, este dificil pentru părinţi şi unii apelează la ajutorul bunicilor, dacă sunt norocoşi să îi aibă aproape. Fără acest ajutor, de la stat şi de la rude sau prieteni, multe familii din România nu s-ar descurca, efectiv. Nu mai vorbesc de copiii cu nevoi speciale.

Dar o persoană care încasează o indemnizaţie de 35.000 euro în această ţară a avut un salariu suficient de mare cât să economisească în câţiva ani destui bani pentru a creşte mai mulţi copii, să-i ţină şi în facultăţi. O astfel de personă îşi permite să plătească o bonă de lux sau să-şi întreţină partenerul care stă cu copilul. Eu una, dacă aş fi legiuitor, nu aş acorda deloc indemnizaţii pentru persoanele care au astfel de venituri, nici măcar plafonate. Poate că sunt radicală, dar mi se pare o formă de ajutor social şi e absurd să-l primească cei care au cel mai puţin nevoie de el.

Ideea nu e să ajutăm pe puţini bogaţi şi foarte bogaţi, ideea e să sprijinim cât mai mulţi români să-şi întemeieze familii. Cum putem face asta când o parte semnificativă din resurse merge către 0,17% dintre cei care au dreptul să le ceară?! E ca şi cum cineva ar avea pretenţii să-l plimbe statul cu coloană oficială, că el contribuie mai mult la buget cu salariul lui, deci inclusiv la drumuri. Dacă are nevoie de pompieri, ar trebui după această logică ca ei să ajungă în câteva minute să stingă focul, altfel să fie penalizaţi. În caz că eu contribui mai puţin, ar fi normal să stau în trafic până trece coloana şi ca pompierii să vină după o oră; că doar timpul meu nu e preţios şi casa mea nu e valoroasă, poată să şi ardă.

Dacă te numeşti (neo)liberal, ar trebui să militezi pentru taxe mai mici, nu pentru indemnizaţii mai mari. Paranteză: numeroşi români de dreapta vor în acelaşi timp să fie scutiţi de impozite şi să primească o grămadă de bani - eventual sub formă de servicii - de la un stat a cărui populaţie este majoritar săracă. Nu este vorba doar de aceste indemnizaţii, am întâlnit persoane care au venituri mari lucrând în instituţii publice sau cel puţin cu fonduri publice (nerambursabile) şi care susţin că cei mai mulţi dintre conaţionalii lor îi parazitează. Paranteză închisă. Rezonabil ar fi să dezbaţi care sunt plafoanele, dar nu să dezbaţi existenţa lor.

marți, 6 septembrie 2016

Andrei Gheorghe versus Pro FM

Nu prea am ascultat Pro FM în ultimii 15 ani. Este un post cu muzică comercială din clasa Kiss FM - Radio Zu - Radio 21 şi chiar dacă îmi plac întâmplător anumite melodii date pe post, nu e genul meu. Tot întâmplător, îmi plac anumite melodii de la Pink Floyd, dar cred că şansele de a asculta această trupă sunt destul de mici la Pro FM, chiar dacă aş asculta non-stop numai acest post de radio.

Sunt destul de "matură" ca să-mi amintesc de Pro FM-ul din 1996 sau anii imediat de după. A fost un eveniment când a apărut Pro TV-ul şi tot imperiul său media în România. Era printre primele experienţe ale românilor cu televiziuni şi posturi de radio comerciale, nişte ani de exploare pentru oamenii de media români. După un model care era deja de mult stabilit în occident, aceste posturi trebuie să obţină un rating cât mai mare, astfel primind mai mulţi bani pentru reclame. Nu primesc finanţare de la stat ca TVR şi Radio România Actualităţi, ci plătesc taxe.

Andrei Gheorghe lucrează la radio de peste 20 de ani. Cunoaşte aceste modele mai bine decât mine şi mulţi alţii. Totuşi, în anul de graţie 2016 a revenit în "sfera publică" cu ştirea că era cenzurat la Pro FM. Nu putea să spună pe post Pink Floyd, pensie, boală sau moarte. La prima vedere, pare o idioţenie să interzici astfel de cuvinte sau expresii. Andrei Gheroghe a fost persecutat pentru că era mai în vârstă decât colegii lui, probabil.

Dar apoi m-am uitat la topul Pro FM, unde pe primele poziţii se află artişti ca: Andra, Enrique Iglesias, Delia, Rihanna, Carla's Dream etc. Dacă oamenii care ascultă Pro FM preferă această muzică (că aşa au fost îndoctrinaţi de casele de producţie străine şi autohtone), în ce context să vorbeşti despre Pink Floyd?! Ceva de genul "Ştiţi, copii, pe vremea mea vinul se mai făcea şi din struguri, iar muzică era bună" altfel nu-mi explic cum te adresezi targetului.

Dacă eşti o persoană care iubeşte să facă radio şi să vorbească despre Pink Floyd, ai fi bine venit la Rock FM, mă gândesc. Dar stai, acest post de radio este de nişă, nu atât de mainstream, deci ai fi ascultat de mai puţini oameni atunci când aduci vorba de pensii, boli şi decese. Ai primi mai puţini bani deci. Vrei să beneficiezi de maşina de marketing care îţi aduce audienţă şi un salariu bun, dar vrei şi să spui ce te taie capul ca şi cum ar fi podcastul tău personal. Într-o lume ideală ar fi posibil. În realitate se pare că nu merge.

Nu spun că Andrei Gheorghe nu mai e relevant. Poate că o parte din cei care îl ascultau în anii '90 îl ascultă şi acum, plus alţii pe lângă. Dar suntem în alt mileniu, media are acum instrumente foarte bune pentru a stabili ce trebuie să spui şi să nu spui ca să te asculte cât mai mulţi şi în acest fel să faci profit maxim. Dacă nu-ţi convin regulile acestor capitalişti, fă-ţi propriul radio (online) unde pui muzică pentru gusturi alese şi vorbeşti pe marginea unor subiecte deprimante care sunt evitate altundeva.

luni, 22 august 2016

Incursiune în lumea kitsch: fotografiile de nuntă


Ştiu că deja s-au scris multe hate texts despre nunţile din România. De la mâncare la muzică, până la dar şi la decorul restaurantului, totul a fost analizat cu un ochi critic. Dar mi-e greu să mă abţin, când am văzut sâmbătă într-un parc pe puţin zece mirese care făceau poze împreună cu alaiul lor de nuntă. Toate la fel.

Fiecare avea măcar câte doi fotografi-cameramani, despre care nu cred că declară (integral) veniturile obţinute prin poze de nuntă. Dacă s-ar întâmpla asta, probabil PIB-ul României ar creşte cu cel puţin 5%. Din câte am observat, la nunţi nu fac mereu poze fotografi profesionişti, ci nişte neni care se ocupă cu altceva, iar în weekend mai fac un ban în plus. Doar mirii cu dare de mână îşi permit să angajeze un fotograf (sau o fotografă) cu diplomă - sau cel puţin recunoaştere în branşă - şi cu echipament foarte bun, eventual o persoană care se pricepe şi la editare.

Dar nu e vina fotografilor că nu ies pozele frumos. Oricât te-ai strădui să prinzi o lumină bună şi apoi să retuşezi bine pozele, nu ai ce face dacă materialul clientului e prost. Şi prin material mă refer la cum arată mirii, mai ales mireasa. Felul cum se îmbracă, se machiază şi îşi fac părul, plus încălţările. De multe ori femeile apar în poză cu nişte tocuri extrem de înalte, pe care nu ştiu să meargă. Ceea ce nu se observă în poză, dar într-o filmare da, este modul lipsit de graţie în care se mişcă o femeie pe care o dor picioarele de la mers prin iarbă (pământ), pe tocuri ascuţite.

De haine ce să zic, sunt oameni care orice ar îmbrăca, nu arată bine. Dar cumva aleg tocmai hainele în care arată mai rău, pentru că pe astea le poartă toată lumea la nuntă. Femeile masive au dreptul să se îmbrace cu ce vor ele, dar într-o rochie albă de prinţesă există riscul să iasă ridicol, mai ales că aparatul mai adaugă kilograme. Dacă mirele este un tip micuţ, îmbrăcat în negru, efectul comic este maxim.

Rochiile, chiar dacă sunt scumpe, au în comun prostul gust. Mă uit la poze vechi de nuntă şi văd rochiţe sau costume simple, dar frumoase, pe care le purtau femeile în anii 60-70-80-90. Însă după anii 2000, ne-am întors la perioadele de poveste cu alb imaculat, voal şi crinolină, deşi abstinenţa înainte de căsătorie e practic inexistentă. Moda bărbaţilor nu s-a schimbat fundamental, în schimb au apărut şi la ei detalii kitschioase, mai ales dacă mă uit la frizuri.

Rochiile de mireasă glam sunt completate de cocuri cât mai băbeşti. Aproape că nu mai vezi mireasă cu părul scurt sau pletele pe umeri. În plus, toate miresele par machiate de acelaşi make-up artist. Vor să pară cât mai feminine, dar obţin cu totul altceva, mai ales când le auzi vorbind. Acestea sunt urmările copierii stilului american din filme şi a nevoii de a-ţi pune o poză de profil "corectă" acum că te-ai măritat.

Şi dacă toate sunt mai mult sau mai puţin clone, de ce să nu facă exact aceleaşi poze? Fotograful le spune să sară ca să îi pozeze în aer, dar ei sau ele nu au condiţie fizică bună, deci se ridică doar câţiva centimetri de la sol. Apoi sunt celebrele poze cu mirii şi alt cuplu, unde văd că încă se mai poartă ca mirele să pună mâna pe fundul celeilalte femei. Asta am vazut în spatele unei poze in the making. Trebuia să le fac şi eu o poză cu telefonul şi s-o trimit celor doi, ca să şi-o adauge la album.

În concluzie, fotografii dau impresia că-şi bat joc de miri şi nuntaşi, punându-i să stea în iarbă şi să zâmbească tâmp, dar oamenii sunt încântaţi să urmeze indicaţiile, ca o turmă de oi şi capre. Dacă îi întrebi pe fiecare în parte, îţi vor spune cât de speciali şi originali sunt ei. Dar fotografiile de nuntă arată altceva. Aproape că nu există variaţie, iar dacă există, este ceva mai urât decât standardul care nu e deloc ridicat.

marți, 16 august 2016

Gimnastica minţii 2. Cele 4 tipuri de motivaţie, în funcţie de personalitate

Tot în Mind Gym am găsit un capitol interesant despre cum să scoţi ce-i mai bun din oameni, cunoscându-le tipul de motivaţie. Există şi un test pentru stabilirea tipului de personalitate din această perspectivă, dar în general poţi să realizezi cum eşti tu şi cum sunt alţii doar citind descrierile de mai jos. Am preferat să las denumirile în engleză pentru că par mai potrivite decât traducerile şi nu cred că sunt în măsură să adaptez.

Carer

Este persoana căreia îi pasă de ceilalţi. Vrea ca toată lumea să se înţeleagă, să nu existe conflict. Iubeşte armonia, este sociabilă şi prietenoasă. Face eforturi să cunoască alte persoane şi relaţionează bine. Îşi exprimă sentimentele şi este loială. Include alte persoane în luarea deciziei şi îi place să aibă grijă de cineva. Ajută şi explică; o motivează să fie apreciată la rândul rău. Urăşte insensibilitatea, sentimentul de a fi ignorat, bădărănia. Este potrivită pentru activităţile care presupun delicateţe emoţională, dar poate fi naivă şi sufocantă.


Driver


Este opusul unui carer. Fiind aventuros şi uşor de plictisit, e motivat de provocare şi de a rezolva lucrurile. Vrea să ajungă la final repede şi dacă se poate, primul. Îi place competiţia şi să ia decizii singur. Preferă să ia o hotărâre pripită decât să amâne luarea ei. Mai degrabă iniţiază decât duce la bun sfârşit lucrurile.
Nu îi place să stea la taclale, să fie paralizat de analize (într- comisie) şi poate fi agresiv, cât şi superficial. Este bun când ceva trebuie terminat rapid.




Professional


Pentru această persoană este importantă atenţia la detalii. Ea vrea ca un job să fie făcut bine, căutând cea mai bună soluţie. Deseori găseşte erori sau lacune în procese, pe care doreşte să le îmbunătăţească. Este riguroasă, perfecţionistă şi corectă.
Nu suportă muncă de mântuială, să fie grăbită, să i se spună cum se face un lucru. Poate fi rece şi pretenţioasă. Este persoana potrivită când un task trebuie făcut în mod temeinic.



Adapter


Este o combnaţie a celorlalte stiluri. Cunoaşte avantajele de a te înţelege cu oamenii, de a face lucrurile la timp, dar şi bine. Apreciază flexibilitatea şi are o abordare echilibrată. Ia rolul moderatorului într-un conflict, pentru că empatizează cu toată lumea. E deschis la schimbare şi urăşte persoanele rigide.
Pe de altă parte, un astfel de om poate fi lipsit de convingeri, bun la tot şi la nimic. Este potrivit atunci când e nevoie de cineva care să acopere toate eventualităţile.


În afară de aceste 4 mari categori, o persoană mai poate fi o combinaţie de 2 trăsături dominante, de exemplu professional şi driver, chiar dacă cele 2 par în contradicţie. Ce gândesc unii despre alţii?

Carer:

-  un driver este cam egoist, trece peste cadavre. Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să-l cunosc mai bine. Dacă ar vrea să cunoască mai bine oamenii, ar fi mai eficient.
- un professional este cam rece. Este bun să se asigure că facem totul corect, dar chiar şi când toată lumea e plictisită, el o ţine una şi bună.
- un adapter este deschis la idei noi şi înţelege că oamenii contează. Deşi îmi place flexibilitatea, nu sunt sigur care e poziţia lui.

Driver:

- un carer se ocupă mai mult cu relaţiile, ceea ce pe mine nu mă interesează. E uşor să te înţelegi cu el, deşi poate fi prea sensibil. E bun când am nevoie de suport şi când vreau sa atrag susţinători.
- un professional este extrem de încet. Nu îi pasă de rezultat şi parcă nu trăieşte în lumea reală. Mereu găseşte nod în papură. Uneori ne opreşte din greşeli şi vine cu idei bune, dar cu ce preţ?
- un adapter înţelege că e important să termini chestii, dar îşi schimbă repede părerea.

Professional:

- un carer mă întreabă cum mă simt în loc să mă întrebe de ce am nevoie. Este prietenos, dar câteodată mă ascultă fără să înţeleagă ce zic.
- un driver vrea doar adrenalină. Îi admir energia, dar mă frustrează lipsa lui de stabilitate.
- un adapter ar trebui să-şi stabilească priorităţile. Chiar dacă simpatizează ideea de a face lucrurile corect, gândirea lui e cam neclară.

Adapter:

- un carer este sensibil, ceea ce apreciez, dar nu înţelege că priorităţile oamenilor pot fi diferite
- un driver are multă energie, dar ar trebui să asculte mai mult părerile altora
- un professional este atent la calitate, dar poate fi foarte încăpăţânat în privinţa metodei. Nu ştie când să renunţe.

Ca să faci impresie bună, trebuie să ţii cont de stilul motivaţional al persoanelor cu care interacţionezi. Primul pas e să descoperi stilul persoanei, după care poţi urma sugestiile de mai jos pentru a avea o relaţie bună cu respectiva persoană.

Cum recunoşti o persoană carer

Te întreabă cum te simţi, reţine ziua ta de naştere, numele membrilor familiei tale cât şi animalele tale de companie. Este o gazdă bună, îi place să le facă oamenilor cunoştinţă cu alţii. Vrea să se asigure că toţi se simt bine. Dacă apare un conflict, îl apară pe cel care nu e într-o poziţie de putere. Dar preferă să evite conflictele.

Cum să obţii cel mai mult de la ea

Implic-o, întreab-o ce părere are, fă-o să se simtă inclusă, mai ales în aspectele personale. Reţine că nu se simte bine atunci când nu poate să ajute. Dar ajut-o să te ajute, altfel i se pare că doar arunci problema în curtea ei. Dorinţa ei de a ajuta pe toată lumea poate fi un dezavantaj atunci când există interese opuse.


Cum recunoşti o persoană driver

Întreab-o ce a făcut în weekend şi îţi va povesti de 7 activităţi pe care le-a împachetat în 48 de ore de acţiune. Probabil participă la maraton şi atunci când se relaxează face asta tot în stil feroce, pregătindu-se pentru următorul eveniment.

Cum obţii cel mai mult de la ea

Trebuie să prezinţi o situaţie în stil activ. De ce este interesantă situaţia? Care e scopul acesteia? Las-o  să se bucure de succes şi laud-o pentru ceea ce a obţinut, dacă a fost ceva dificil şi provocator. Nu da prea multe explicaţii.


Cum recunoşti o persoană professional

Te-a corectat pentru că nu ai pus o cratimă corect. Ţi-a dat detalii despre restaurantul ei preferat, inclusiv adresa, ţi-a spus ce să eviţi din meniu şi ce să comanzi. Chiar când are o părere extremă, este sigură că e opinia cea bună.

Cum să obţii cel mai mult de la ea

Îi place independeţa, deci acordă-i şansa să se gândească înainte de a veni cu un răspuns. Nu dă randament atunci când este presată. Apreciază abordările originale, care îmbunătăţesc procesele.


Cum recunoşti o persoană adapter

Ea înţelege părerile celorlalţi şi vine cu una în plus, alternativa. Este creativă şi flexibilă. Poate avea orice stil motivaţional în momente diferite.

Cum obţii cel mai mult de la ea

Dă-i ocazia să explice diferenţele dintre ceilalţi sau să se răzgândească. Este posibil să vină cu o soluţie la care nu s-a gândit nimeni. Dacă se poartă în alt stil, adaptează-te la acesta.


Ca exerciţiu, gândeşte-te ce calităţi ale tale se pot transforma în defecte atunci când sunt duse la extrem. De exemplu, prea multă încredere în sine duce la aroganţă.